sâmbătă, 30 decembrie 2017

LA ÎNCEPUT DE AN NOU


 Când ne vom  întoarce în timp pe cărarea veșniciei noastre pentru a ne măsura vechimea  pe aceste meleaguri, vom da mereu și mereu de un moș bătrân, scoborâtor și el din altul mai învechit  decât el în statornicie sa, aici, în cuibul veșniciei, unde timpul păstrează încă în huma sa chiar ,, urma pașilor lui Dumnezeu”.
    Aici, în Adamicul rai al începutului nostru ne-am înmulțit veac după veac, ne-am tot lărgit, spre soare răsare și soare apune hotarul limbii, al credinței, al datinilor, pe care le-am apărat cu viața dată vamă sorții, ca să rămânem aici mereu înmugurind în vreme. Așa ne-am îndumnezeit  sub marele Zamolxe, baciul nostru cel dintâi, care ne-a învățat cele de trebuință pentru toate viețile ce le vom avea, ceestea fiind dragostea de neam și țară, frumosul și bunătatea sufletului, răbdarea, jertfelnicia, credința, fără de care nu există statornicie.
     Cu toate aceste daruri semănate în suflet am putut sta drepți și neclintiți în fața tuturor puhoaielor ce au măturat fața pământului nostru, împuținați fiind mai mereu, dar de fiecare dată mai încrezători că suntem sortiți să ne înnoim de-a pururi pe huma acestui loc.
     De-atunci încoace, aproape toți mai marii lumii ne-au râvnit pământul, bogățiile, frumusețile neasemuite ale locului. Și mai de fiecare dată nu le-a fost ușor, pentru că au dat aici de un neam netemător  de moarte ce își purta peste tot cu sine în suflet și în gând țara, hotarul, moșii și strămoșii lui.  De aceea mereu și mereu toate acestea trebuiau a fi apărate cu sânge, cu jertfă, cu lacrimi, pentru a avea trăinicie și pentru a da  putere și credință urmașilor.
    Poate că așa a vrut Măritul să stăm mai mult timp sub toți asupritorii di-mprejur pentru a ști  și-a ne cunoaște mai bine cine ne sunt prietenii și cine dușmanii. Poate că așa ne-a întărit în credință, în voință, în durere, ca să putem fi la sfârșit sămânța din care să se reînoiască lumea.
     Tot El ne-a lăsat să înțelegem că numai uniți putem fi puternici și victorioși, că numai alegând  dintre noi un om cu dragoste de neam și țară și urmându-l putem izbuti, că numai stând sub umbra dreptei credințe vom veșnici lumea.
    Ce facem azi? Ne ștergem din minte încetul cu încetul începutul nostru, marii noștri bărbați care au dus prin veacuri până la noi acest neam înglorindu-l și înveșnicindu-l mereu în ochii lumii. Nu mai avem drag de neam și țară, de pâmăntul care ne-a îndestulat în timp dându-ne de-mbucătură. Nu ne mai înfioară amintirea moșilor și strămășilor noștri, jertfelnicia lor pentru huma acestui binecuvântat loc, nu ne mai pasă pe cine alegem, ne gândim doar cum să ne facem aici, pe pământ, raiul nostru cel ceresc. De-asta suntem slabi, nevolnici, dezuniți, lipsiți de speranță și apărare, mereu în bătaia vînturilor istoriei, la mila celor mari și puternici.
    Suntem învinșii fără luptă, robiți cu voia noastră fără nici o împotriveală, neam fără viitor atâta timp cât nu mai facem nimic pentru țară, ci numai pentru noi. De aceea suntem sub vremi și nu de-asupra lor, pentru că fără onoare, fără demnitate, fără curaj, doar acolo ne este locul.
     Poate că acum, la început de an nou, privind înapoi la toate viețile noastre pe care le-am trăit până azi, vom înțelege că drumul pe care mergem este cel al pierzaniei, el neducând nicăieri, că noi  și numai noi suntem proprii noștri dușmani, că în anul care vine dacă nu ne vom uni în dorințe și în fapte vom arăta lumii întregi căt de nemerniciți am ajuns noi, cei pe care Măritul ne-a pus aici să fim veșnicia lumii.
     Dă Doamne mintea cea de pe urmă românilor și îndreaptă-ne pe calea Ta cea bună!

                                                                               Mircea Dorin Istrate




DĂ-NE  DOAMNE

În a timpului pomelnic, din istorii vechi, trecute,
Pus-am nume nălțătoare, veacurile să le-nfrunte,
Să rămână rând de carte și de-aminte într-un gând
La acei care veni-vor, după mine, rând la rând.

Un ZAMOLXES, înțelepul, dădător de Legi Bătrâne,
BUREBISTA, ce făcut-a neamul  mare ca o pâine,
DECEBALUS, Jertfitorul, nemuritul din Columnă,
Crucea neamului acesta până-n ziua cea din urmă.

Vin la rând vitejii care încropitu-și-au o țară,
Descălecătorii noștri ce din nou ne adunară,
Veghetori să-și țină neamul în hotare, strâns, unit,
Ca în lupte ce veni-vor,  fie-n veci,  nebiruit.

MIRCEA, nume de legendă, scut în vreme de furtună
Stânca tare în viforniți, cu-a sa armie română,
Ne-arătat că-ntotdeauna zid e dragostea de țară,
Iar de-o porți cu tine-n suflet, ea nicicând nu o să piară.

STEFAN, domnul  de poveste, vrednicitul în credință    
Apăratu-și-a  Moldova înstelând-o-n biruință,
Ca să știe-aliotmanul că pe-aicea nu-i pustie,
Iar de vii cu gânuri negre, tu rămâi aici, vecie.

După el, o bună vreme, ca troițe veghetoare
Domni viteji ținut-au calea secolelor viitoare,
Să nu piară în uitare neamul nostru românesc
Ce aici și-a dus sortitul, pe sub umbră de ceresc.

Fosta clipă de lucire într-un veac nebun, VITEAZUL,
Ce-a unit sub al său sceptru, cea speranță, idealul,
De-a fi una, ca odată, vorbitori de-aceeași limbă,
Și pe unde ei sunt încă, țara asta să se-ntindă.

Nu ne-a fost sortit atuncea să rămânem strâns, uniți,
Dar cea clipă suitoare, din străfundul noastrei minți
A-mplinit-o domnul CUZA, omul drept, cinstit și bun,
Ce-a făcut mica unire, iarăși început de drum.
…………………………………………………………
De la ei și pân-acuma neamul n-a avut modele
După care să se-nșire și să facă a sa vrere,
Să ne urce-n fala lumii, să fim mari, nebiruiți,
Nu mereu purtând războaie, jegmăniți și înrobiți.

 Doamne, dă-ne, cum mai dat-ai, mintea noastră de pe urmă
Să fim iar uniți cum fost-am, nu cum suntem azi o turmă,
Și mai dă-ne om în frunte să ne spele de păcate,
Să ne curețe de rele, să ne -nalțe în dreptate,

Să ne fie în credință pentru neam și pentru vatră,
Să închidă guri spurcate la acei care ne latră,
Să ne pună-n suflet țara și de fală a ei nume,
Ca atunci când ea ne cheamă, să-i fim piatră de Columne.
                                      *
Ești nimic, de-n astă viață n-ai fost neamului tău vrednic
Și de încă după moarte nu vei sta într-un pomelnic,
De nu-i fi un rând de carte, sau un nume de aminte
La acei ce vin acuma, ducă veacul înainte.

Lasă dar cât ești în viață urmă lungă, apăsată,
Nobilează-ți clipa vieții mărețindu-te în faptă,
Ca să fii, cu alți de-o seamă, pildă pentru neamul care
Azi e jos și-n suferință, că modele nu mai are.

21. 12. 2017
       Mircea Dorin Istrate






Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu