SATUL GEAMĂNA, PE CALE DE DISPARIȚIE

Motto: Viața înțeleasă numai privind înapoi, dar trebuie trăită privind înainte poate fi! 

„Munții noștri aur poartă, am putea să fim bogați,

Însă nu ne sunt salvare, ci motiv să fim prădați,

Biciuiți de monștri  vremii și răpuși de neputință,

Am trecut peste milenii cu speranță și credință

Și am nădăjduit că poate neamul nostru într-o zi

Peste alte mândre neamuri ca o stea va străluci...”

                                                                                Nicolae Drăgușin  

         

Pământul oferă suficient pentru a acoperi nevoile omului, dar nu și lăcomia lui! Geamăna – un sat dispărut sau pe cale de dispariție – a fost localitatea din Munții Apuseni unde s-a născut tatăl meu.  E o mare bogăție la noi. Munții noștri sunt un rai pe pământ. Din păcate, un rai râvnit și de alții. Mai ales aurul și alte metale prețioase din Munții Apuseni.  O  vale de vis cu pășuni mănoase și oameni harnici și sănătoși a devenit o vale a plângerii. Privesc totul prin ochii copilului care am fost cândva.  Pe cărări de munte (aveam pe atunci opt sau zece anișori), spre casa bunicii cu tatăl meu:  –        De ce se numesc moți locuitorii acestor plaiuri, tăticule?

 – Moții erau cei ce purtau chică (moț) mai demult. 

– Deci și noi suntem moți?  – Eu sunt moț, tu ești moață după mine, iar după mama ta ești mureșancă, pentru că ești din Târgu Mureș.

  – Da, am înțeles.  Țara Moților e încărcată de istorie, Avram Iancu e viu în memoria locuitorilor; am văzut casa în care locuiau trădătorii lui Horia. Mă gândesc câte săgeți otrăvite ale privirilor omenești se îndreaptă spre acea „casă a rușinii” a lui Iuda – și cum or mai putea trăi urmașii trădătorului? Probabil s-au mutat sau au murit; altfel, ar putea fi atinși de ura adunată în sufletele moților.

            Bunicul a murit la puțin timp după ce m-am născut eu; mergeam la bunica la Geamăna cu multă bucurie. Ea rămăsese cu o soră de-a ei, cu care s-au gospodărit împreună. Au trăit 100 și, respectiv, 103 ani. Venea și bunica pe la noi, dar mai rar, stătea câteva luni,  după care se întorcea la sora ei, n-o lăsa inima să-și lase casa și animalele, toate cele în grija surorii.  Spre casa bunicii călătoream cu un tren numit Mocănița, care avea viteza maximă de 30 km la oră și puteam admira în voie peisajul; vedeam cai și oi păscând pe lângă Arieș. Era o lume minunată, curată, sănătoasă cu oameni primitori care aveau în suflet hărnicia și credința în Dumnezeu. La Geamăna a început exploatarea minereurilor de la Roșia Poieni, încă din timpul lui Ceaușescu.  Moții doresc și ei, ca și cei din restul României, să lucreze la minele de aur, deoarece acum stau mai mult pe acasă; unii pleacă prin orașele mai apropiate sau în străinătate. De aceea lumea moților s-a împărțit în două tabere: sunt acele organizații cuprinzând oameni care susțin firma canadiană care e în spatele afacerii cu viitoarea exploatare a aurului de la Roșia Montană și ceilalţi, care doresc ca acest aur să fie exploatat, dar nu de străini, ci de Statul Român în beneficiul țării. Aceștia din urmă nu mai au încredere în nimeni, decât în Dumnezeu.  Politicienii s-ar zice că apără interesele românilor, dar nici ei nu sunt convinși, spunând că bogăția noastră n-ar trebui să se vândă. Se zice că „burghezia occidentală vrea să ne ia și sufletele”  (părintele Iustin Pârvu despre Roșia Montană).

             Voi scrie despre zona de exploatare Roșia Poieni, care se găsește aproape de Roșia Montană.  Șomajul în zonă e de 80%. Problema aurului din Munții Apuseni apare ca cel mai complex subiect de comunicare și dezbatere. Nu e vorba numai despre aur ci și despre oamenii de acolo, e o întreagă istorie a locului, e  INIMA ROMÂNIEI NOASTRE.  La Geamăna e un peisaj mort, sinistru, AMINTIRI VII. Nu am unde să mă duc să pun o floare la mormântul bunicilor,  deoarece cimitirul cu tot cu biserică a fost înghițit de ape aduse de exploatatori. Oamenii locului au fost mutați la Câmpeni sau Alba. Au mai rămas doar șapte familii, care mai trăiesc pe o colină de deal. Centrul satului se află în centrul lacului, în jurul bisericii.  Se zice că acordul de mediu din partea autorităților române NU s-a dat. Un țăran zicea: „Suntem groapa de gunoi a Europei!ˮ, referindu-se la faptul că exploatarea aurului se face cu cianuri, cu substanțe toxice care vor polua aerul și mai ales vegetația și pământul.  Se zice că, dacă ar fi poluare, poluatorul plătește. Dar în exploatarea de la Baia Mare – Maramureș, cu același profil, cine a plătit poluarea?

            Oamenii Munților Apuseni, așa simpli cum sunt ei, vor munți curați, pământ curat, apă de munte nepoluată! – Statul de ce nu-i ajută? – De ce nu e luat în seamă factorul uman? Conducerea superioară a Bisericii Ortodoxe Române și a celei Catolice nu vor să înstrăineze bisericile, să le mute.  Chiar dacă la început vor fi locuri de muncă în zonă și pentru moți, în câțiva ani acestea se vor reduce, iar zona va rămâne pustie și rece din acest punct de vedere (economic) și se va reveni la situația dinaintea exploatării.  În timp ce scriam despre aceste distrugeri ale naturii pentru un pumn de bani, în țară s-au organizat multe manifestații împotriva exploatării de la Roșia Montană și s-a ajuns ca aceasta să fie declarată monument istoric, un statut care o protejează de orice activitate minieră. De data aceasta a câștigat opinia publică; nu același lucru se întâmplă cu exploatarea de la Roșia Poieni, care continuă activitatea ca și-n perioada comunistă.

                 A dispărut satul Geamăna, cu tot ceea ce avea el: biserică, oameni, locuințe, pomi, pajiști odihnitoare, ulițe pline de zgomotul copiilor, dar amintirea lui e vie în mintea urmașilor. Oare cum e să vezi tot peisajul acesta în fiecare zi și să ai în minte imaginea vechiului sat? Poate e cel mai tragic loc din România! Unul dintre cele mai mari dezastre ecologice, un loc trist prin excelență, scos din existența lui naturală și aruncat în groapa Europei.  Domnul Dumnezeu încă mai veghează asupra neamului nostru românesc și cred că nu vom cunoaște scufundarea în NEANT.  Cu lacrimi în ochi, am revăzut Geamăna, situată pe Valea Șerii, unde acum se găsește un mare iaz de decantare, apărut ca urmare a sacrificării locuințelor, inclusiv a bisericii.  Au existat și alte probleme asociate haldelor de steril, au fost ape încărcate cu acid, ce au contaminat apele de suprafață, eroziunea și instabilitatea talazului, degradarea terenurilor învecinate. Am mers printre bolovani, am pășit pe nisipuri instabile, am traversat pâraie de culoare verde, am călătorit practic pe tărâmuri nepământene.  Reabilitarea iazului de decantare Valea Șesii, ca și a haldei de steril ar trebui să fie făcută după încetarea exploatării.  – Dar oare chiar se va întâmpla aceasta? Ca o concluzie: acest iaz de decantare e o aberație, un lucru inuman, e o greșeală, o crimă contra naturii, a Munților Apuseni, a satului bunicilor mei.

             – Trezește-i, Doamne, pe români! Pentru a nu se mai întâmpla lucruri de acest fel. La baraj, nu ai vizibilitate asupra unui sistem de epurare; cred că nu există un sistem de epurare. „E cel mai mare iaz din Europa (pe 130 ha, peste 130 mil. tone de steril), al celei mai noi cariere europene. Apele acide au o concentrație foarte mare de metale grele, ce afectează calitatea apei din aval care se varsă în Arieș distrugând flora și fauna înconjurătoare.”. (sursa: internet – Bogdan Balaban)

           Pornim dis-de-dimineață pe ruta Lupșa – Hădărău pe un drum de țară spre fostul sat Geamăna, acum, în 2013. De la Hădărău se urcă cale de 4 – 5 km, până ajungem la un pod, privim în vale de unde se vede un lac, iar pe malul lacului câteva case răzlețe.  Uitându-ne mai bine, vedem că de fapt lacul nu prea e lac. Mai de grabă este o acumulare de nămol. Urcăm pe pod, unde găsim niște conducte. Din ele se aude un zgomot – semn că se transportă ceva. Suntem în Munții Metaliferi – aproape de Roșia Montană. Glumind, ne spunem că pe acolo se transportă aurul.  Desigur nu e vorba de aur, ci de steril. Acesta provine de la exploatarea de cupru de la Roșia Poieni, făcută de Compania „Cupru Minˮ, începând cu anul 1978.  Tot arealul acesta pe care se întinde lacul e o adevărată ZONĂ CALAMITATĂ.  Sterilul se constituie în depozit și se reazemă pe versanții naturali în iazul de la Valea Șerii. Depozitul de steril, în cele mai multe locuri pe care le-am sondat, n-are consistență: într-un loc era formată un fel de plajă, pe care am călcat și nu m-am scufundat. Dar nici nu am mai avut curaj să mergem mai departe.  Durerea cea mai mare a locuitorilor din Geamăna a fost aceea că nu fost respectată promisiunea de a strămuta cimitirul.  Sterilul a înghițit pe rând casele oamenilor, dealul pe care era construită biserica, cimitirul.

               Biserica este unul din puținii martori care ne arată că aici a fost odată o așezare omenească. Nămolul a ajuns acum la nivelul acoperișului. Ce e mai grav e faptul că asistăm la un dezastru ecologic în derulare. Sterilul continuă să fie deversat cu consecvență și nivelul iazului crește în fiecare an. De aceea cei de la „Cupru Minˮ înalță barajul an de an.  Nămolul acesta pe alocuri este brăzdat de firicele înguste de apă. Peisajul e ireal, pe alocuri ai senzația că ești pe o altă planetă, în fața ochilor ni se aștern tot felul de culori date de substanțele deversate. Le numim generic pe aceste substanțe, cianuri. E trist să vezi cum nămolul acesta a înghițit și continuă să înghită case, gospodării, livezi, garduri. E trist să vezi cum biserica satului, destul de impozantă de altfel, e sufocată de nămol și își duce în tăcere și demnitate ultimii ani de existență.  Din fostul sat Geamăna au mai rămas doar câteva case și o mână de oameni care au refuzat să plece. În casele răzlețe de pe dealuri nu locuiește nimeni, e pustiu; am văzut case pe jumătate în mâl; erau două vaci pe malul iazului care pășteau, un copac cu jumătate din trunchi în steril, pe malul iazului erau dealuri și locuri împădurite. Poți coborî pe trepte până unde te încumeți a păși mai sigur; lumina s-a descompus; de jur-împrejur totul e colorat în culorile curcubeului, trunchiuri de copaci asemănători celor de la Lacul Roșu. Spre deosebire de aceștia, cei din lac sunt vii, mai au încă frunze vii, dar nu știu până când; pomi fructiferi așezați în rând ce făcuseră parte probabil dintr-o grădină; un câine pe mal, un cioban cu oile trece pe lângă o casă care n-a căzut încă; în dreptul lui e una căzută (sub apă).

            Mi-amintesc că la temelia caselor se zidea piatra munților; deasupra, majoritatea caselor erau din lemn, dar și din cărămidă arsă în cuptoare.  – Pe unde-o fi casa bunicilor? Era nu departe de biserică, pe un delușor, lângă un pârâu, avea și moară de apă alături de pârâu. Acum toate au dispărut în neant.  Ciudat este pe cât de impresionant, atât de înfricoșător, îi mulțumim iarăși NATURII că nu se lasă îngenunchiată în fața noastră! Frumoasă natură, ce ai fost odată, cum te-au distrus alții în goana lor nebunească! Pentru un om normal peisajul ireal de acum te face să crezi că sfârșitul lumii a venit deja! Orice om sau animal ce ajunge lângă lac să bea apă e condamnat să moară. Medicii nu pot să spună care e riscul contaminării deoarece nici nu știu pe termen lung ce efecte se vor simți în apa freatică la om sau la animale: apa lacului fiind otrăvită din lăcomia omenească.  Oamenii au ajuns pribegi pe propriul pământ, respiră cianură, calcă pe cianură, oamenii sunt strânși în jurul morții, unii zic c-ar vrea să trăiască până vor vedea că apa otrăvită vine, urcă sus, sus, apoi vor muri odată cu natura-ca ciobanul mioritic. Ei vor muri-ntr-o natură moartă deja, dar vor rămâne-n țara lor de aur – țara Munților Apuseni! E interesant faptul că acei copaci de pe marginea iazului au avut puterea să înflorească, seva și-o trag din pământul intoxicat, ba unul chiar e verde în mijlocul lacului roșu… de unde semn că viața există și acolo unde inconștiența umană încearcă să o distrugă.  Acea apă infectată cu metale grele și cu acizi poate să se abată spre Arieș până la Turda.  –    Trezește-te, popor român! Luptă pentru drepturile tale și ale urmașilor tăi! Am simțit o mâhnire fără seamăn.

             Cu ochii minții am văzut curtea unde a făcut primii pași tatăl meu. Ce ar simți el acum – el, care a trăit acolo și care a murit fără de vreme să vadă biserica satului sub apă? Tata era un om sensibil, de o fragilitate sufletească deosebită; pe mine nu m-a certat niciodată – ce să mai zic de bătaie; eram de fapt „o fetiță foarte cuminte”, care-nțelegea de vorbă bună și care nu știa în naivitatea ei ce-i răul. Eram inocentă, cum, de altfel, am rămas mereu în adâncul sufletului meu.  Când m-am născut, fiind al treilea copil și ultimul (primul, Puiuțu, a murit la trei ani de meningită; apare apoi fratele meu Mihai), fetiță fiind, tata a exclamat: „- Ce păpușă frumoasă avem!ˮ. Și de atunci mi se spune de către prieteni și mai ales de către cei ce mă cunosc din copilărie: „Pușa”, și nu „Pia”, cum ar veni de la numele oficial, care e Olimpia.

             Gemăna – un sat pe care nu îl pot descrie altcumva decât o familie de oameni ai munților, sănătoși, harnici, cooperanți. Acum e un sat fantomatic cu un peisaj lugubru, un lac ce continuă să crească, un sat pierdut în măruntaiele pământului.

            Spuneau oamenii: – Aici a fost Consiliul Popular, magazinul, școala etc.  Am simțit că în trecut oamenii erau unul și unul; un suflet unic, indivizibil, o altă lume, pe care o simțeam aproape. Sufletul unic vibra și rezona în mai mulți oameni deodată. La venirea unei ploi – timp în care fânul era pe jos, vecinul din dreapta, ce-și strânsese fânul deja, vine nechemat la bunica și ajută la strânsul fânului. E un suflet sincer și credincios asemănător cu Fefeleaga lui Agârbiceanu.  După lucru oamenii se cinstesc împreună cu câte un pahar de vinars ca să-și recapete puterile. Fiecare om are dreptul să bea un pahar și atunci devine  altul și apoi încă unul și cine devine?! Acum satul trăiește-n agonie, mai sunt câteva case, oameni care n-au plecat de-acolo; urcă la deal odată cu nămolul. O femeie zicea: „O luăm la deal, cum fuge căprioara când vine vânătorul!”. 

          

Muresan Olimpia, membră L.S.R.- Maramureș-Fragment din cartea„ Asta-s eu!.”..apărută  la Editura Napoca Nova, 2016.