joi, 7 septembrie 2017

Editorial. Nu-i lumea cum pare să fie...


            Oamenii se deosebesc în chip neîndoielnic (Leibniz era convins că nici măcar două frunze nu sunt identice) prin însușirile lor fizice și, mai ales, prin cele moral-spirituale, astfel încât, pe parcursul vieții și cu mâna destinului, fac ca schița genetică să devină acel unic portret al viului rațional și conștient, pe care ne-am obișnuit să-l numim eu sau personalitate. Însă afurisitele de instincte și cutra de civilizație îi învață pe oameni să fie duplicitari, adică histrioni mai mult sau mai puțin izbutiți. Prin urmare, poate că în intimitate sunt ei înșiși (mitocani și agresivi, într-un cuvânt nesuferiți), însă în cetate depun eforturi considerabile să pară altceva. Iar lucrul acesta este cu atât mai necesar, cu cât individul este mai ambițios și rangul lui social mai înalt. Firește, de la această regulă eminamente umană se abat săracii cu duhul, adică taman aceia despre care Mântuitorul va spune următoarele în Matei 5/3: „Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăția cerurilor!”. Pragmatismul, anticreștina religie a profitului, susține contrariul: Ferice de cei care s-au descotorosit de conștiință, că a lor va fi efemera împărăție a banului!...
            N.B.: Fiindcă am amintit mai sus despre conștiință, respectiv despre „cunoașterea a ceea ce se petrece în propria minte”, iată părerea profesorului american James Trefil vizavi de acest mister deplin în ceea ce privește motivul și modul cum ia naștere în urma proceselor fizice din creier: „Ce înseamnă, în mod exact, pentru om faptul de a fi conștient...este singura întrebare de importanță majoră a științei, întrebare pe care nu știm nici măcar cum să o formulăm”. La rândul lui, filosoful australian David Chalmers consideră conștiința „unul dintre cele mai profunde mistere ale existenței”, care - și asta, vorba lui Lucian Blaga, schimbă neînțelesul într-unul și mai mare – nu-i cu putință să fie dezlegat de către oamenii de știință nici măcar după „cunoașterea în exclusivitate a creierului”.
            O altă netă deosebire dintre oameni decurge din scopul pe care aceștia și-l fixează în viață: unii (tot mai mulți), robi ai carnalului, țin morțiș să aibă, alții (tot mai puțini), robi ai spiritului, se zbat să știe. Cum muritorii din prima categorie nu se dau de la nimic în lături pentru a aduna „averi pe care le mănâncă moliile și le fură hoții”, este limpede că ei, acționând cu conștientă încăpățânare împotriva spiritului noutestamentar, sfidează sistematic scopul divin al mântuirii și prin aceasta se constituie în propriii și cei mai înverșunați dușmani ai lor. Dar nici scopul truditorilor din cea de-a doua categorie nu coincide întotdeauna cu scopul lui Dumnezeu, motiv pentru care, ne avertizează Petre Țuțea, „fără credință, omul devine un animal rațional, care vine de nicăieri și merge spre nicăieri”.
            Vasăzică, omul își va dovedi înțelepciunea, iar viața lui va dobândi sensul veritabilei împliniri, doar dacă se va lăsa călăuzit de inepuizabila înțelepciune divină. De-abia atunci (când se va lăsa absorbit cu totul de acest țel îndumnezeitor), el nu va mai fi descurajat nici de spusa socratiană („Știu că nu știu nimic”) și nici de preaevidenta deșertăciune a tuturor realizărilor umane. Da, căci prin infuzare cu credință și prin pătrunderea în miraculosul sistem divin inspirație-revelație, cunoașterea orizontală va deveni statornic verticală, astfel că respectivul om căutător va putea lesne depăși limitele fizice ale minții sale (se spune că, în timpul unei vieți de durată medie, omul folosește doar 0,0001% din capacitatea creierului), cât și pe cele logico-filosofice (locul cunoașterii aparențial-fenomenale urmând a fi luat de cunoașterea substanțial-noumenală).

            Sighetu Marmației,                                                        George  PETROVAI

                7 sept. 2017

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu