Eugen Evu – tulburător în cartea "AMU UN SINGUR DOR"

Cât de frumos şi neaşteptat spune: “Aici ne-am iubit - suflet beat, inocente!” (Peisaj), “(…) mi-ai dat/ Primul sărut ca un ţipăt de înger căzut” (Memoria seminţelor (1), “Tu, frunză ştii multiplicat tiparul/ Nervurilor (…)” (Dicteu), “se aud clopote/ în structura atomului” (Au loc ciocniri), “Ce suferinţă între om şi zeu!” (Roua raiului), “Nici n-au încolţit de-o carte/ Pe sub somn visele mele” (Lycantropie), “Spinii înfloriţi ai textului meu” (Starea Împărăţiei)

Avem de-a face cu un artizan tulburător (stăpân al cuvintelor ori stăpânit de cuvinte, totuna) şi exemplific: “La seminarul de toamnă/ Care a fost, va mai fi,/ Fi-voi iar mirele-ţi, doamnă,/ Tu iar trădarea, deşi...” (Parte din).
Un fel de nepăsare cosmică se distinge în mai toate poemele, dar se observă cel mai bine în ruperile de vers care nu sunt arondate canoanelor fixe (am mai văzut asta la Nichita Stănescu). S-a scris mult despre opera lui Eugen Evu. Speranţa mea e ca aceste rânduri să nu pară ale unuia care se lustruieşte pe el, vorba lui Eminescu.
Redau mai jos un poem ce n-are nevoie de comentarii. Sau cel puţin - eu n-am nimic de zis.

Scriitorii

Ei cei nenumăraţi cuminţi răbdând
Să învie ori măcar să migreze spre zone mai faste
Înşiruiţi în cărţile lor ca în morminte
Singure - sau 
Pe pământ au fost cei mai singuri
Singuri şi-n moarte
Vântul şi timpul
Netezitorii 
Desfrunzesc arborele 
şi-n nervurile frunzelor
Suspină carte de carte
Paginând fostul zbor

Încetinind duratele
Ca interiorul sferic al
Ninsorii.
O vreme ecoul cucul 
Întreabă răspunzând
Ei unde se duc,
Sau sunt duşi
scriitorii?!

                                                                         Ştefan Doru DĂNCUŞ