„Pentru fiecare om, viaţa sa este o şcoală de la leagăn până la
mormânt, tot ce suntem, ce facem, ce gândim, vorbim, auzim, dobândim, posedăm,
nu este altceva decât o anumită scară pe care urcăm din ce în ce mai mult, spre
a ajunge cât mai sus, fără însă a putea atinge vreodată suprema treaptă” (Comenius).
O ştire de astăzi mi-a atras
atenţia. În legătură cu o localitate din judeţul Bistriţa, de undeva, de lângă
Feldru, Inspectoratul Şcolar Judeţean Bistriţa Năsăud a luat hotărârea ca o
şcoală din apropiere să-şi piardă personalitatea juridică, să devină structură,
adică să se desfiinţeze, iar elevii să se mute la centru. Spre surprinderea
directoarei şcolii, în loc să găsească în bănci elevi, i-a găsit pe părinţii
acestora, care au spus că nu sunt de acord cu desfiinţarea şcolii şi în acest
sens sunt decişi să întreprindă toate formele de protest pe care le au la
îndemână. Surprins plăcut am fost de faptul că primarul era alături de ei. Şi, nu
ştiu de ce, gândul m-a dus la George Coşbuc, Liviu Rebreanu, Olimpiu Nuşfelean, Andrei Marga, bistriţeni de vază, pentru care
şcoala reprezenta şi reprezintă un „templu” al sufletului şi o prioritate
existenţială, o trăsătură şi o oglindă a patriotismului autohton.
Întotdeauna mi-au fost dragi
bistriţenii şi sălăjenii, vecinii noştri de judeţ, prin gesturile lor, care ar
trebui să ne dea de gândit şi nouă. Îl auzeam de Ziua Culturii Naţionale pe
academicianul Eugen Simion, care critica politica de comasare a şcolilor,
spunând că este cea mai mare prostie să desfiinţezi şcoli, deoarece este un
atentat la identitatea satului. Ce mai reprezintă satul fără învăţătorul lui,
fără preotul lui, modele de urmat pentru tânăra generaţie atât de bombardată cu
modele false luate de la televizor şi din alte surse dubioase?!
De sute de ani, şcoala a
constituit şi constituie factorul principal de cultură şi civilizaţie pentru
locuitorii satului, fiindcă dascălii lor promovează cultura şi valorile
societăţii româneşti, dar şi pe cele ale comunităţii, promovează principiul
valorizării fiecărui elev şi al formării lui pentru reuşita socială, iar acest
lucru se poate realiza cu succes cunoscând elevul, pe părinţii lui, mediul lui
social.
Şi încă ceva: şcoala, prin
absolvenţii ei, ridică prestigiul satului. Îmi amintesc ce concurenţă era, şi
sper că este în continuare, între satele Lucăceşti şi Dăneştii Chioarului. Dacă
primul i-a dat pe chestorul Vasile Mureşan, secretarul judeţului jurist Ioan Dragoş,
medicul uman Geta Zah, medicul veterinar Zoe Zah, comisarul-şef de poliţie
Corneliu Mureşan, comisarul Radu Cristian, profesorii Rozalia Bonte, Iuliana
Buciuman, Claudia Chiorean, Ana Dragoş, Gelu Dragoş, Gabriela Avram, Gabriel
Bonte, ing. Cornelia Spătar, ing. topograf Crina Tînc ş.a., localitatea vecină
se poate lăuda cu deputatul dr. Nicolae Bud, medicul uman Livia Monica Neagotă,
ing. silvic Nistor Bud, ing. agronom Ioan Chiorean, prof. dr. Ionuţ Victor Chira,
învăţătoarea Maria Vieru ş.a.
Înţelegem că măsura de comasare
s-a luat datorită crizei economice şi finanţării per elev (aşa, ca la animalele
din grajduri...), dar tare mi-e teamă că această măsură va produce o altă
criză: cea a indentităţii noastre ca popor trăitor aici de peste 2000 de ani.
Şi, aşa cum se spune că „ţăranul este talpa ţării”, sau, cu cuvintele blagiene,
că „veşnicia s-a născut la sat”, şi eu spun că sunt alături de bistriţeni, iar
dacă vreodată s-ar pune problema închiderii şcolii din Lucăceşti, acolo unde au
învăţat bunica mea, părinţii mei, fratele meu, eu, copiii mei, voi fi primul
care mă voi opune din toate răsputerile.
Sper că lucrurile se vor aşeza pe
alt făgaş, pe cel al normalităţii şi binelui. Doamne, ajută!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu