POESIS - IOAN DRAGOŞ

Butonul de panică

”mircea înaintează pe marginea unui trotuar

clătinându-se înainte

și înapoi

precum înțelepții

ori îndrăgostiții care încă n-au aflat

ce-i dragostea

închiși în libertatea ce ne strigă

nu e nici rău

nu e nici bine

străini

și totuși vâslind alături

încotro mergem

nu e nici un semn de ieșire

nici butonul de panică

mulțime blurată

cum spune alexandra

elefanți legănându-se pe o pânză de păianjen

așa te învață cărțile bune

trebuie să-ți cunoști propriul inconștient

și modurile cuvenite 

de a te întâlni cu ființele

care trăiesc acolo

mi-a fost dat să aud

mi-a fost dat să văd

poezia îndură viața

în orașul alchimic

să ieși pentru o zi te îndeamnă mircea

să ieși din jug

din carapace

din portativ

clătinându-te înainte și înapoi

precum înțelepții”

Dezordinea din sertar

”așteaptă suportă și înțelege

 ți se spune

o ultimă fază a transparenței decizionale

nu intra nu vorbi

citești în pietre sălbatice

un tablou umblă singur

ca o ființă

lovindu-se-n mers

de pereți

un sertar tras afară

în dezordine multe foi de hârtie

înțelegi că lumea

este într-adevăr reprezentarea unora dintre noi

o carte și o cheie

supuse închipuirilor noastre

pergamentul subțiat

de prea multe întrebuințări

nu din perfecțiune

ci din greșeală există asemănare

texte vii

amenințate de limpezimea dinaintea amintirii

aștepți suporți înțelegi

vezi cum cămila a trecut

prin urechile acului

apoi s-a găsit acul

în carul cu fân

pergamentul

subțiat de prea multe întrebuințări

mergi cum spune mircea

cu propria-ți viață la subțioară

strânsă într-un sul ”

Ţinutul nostru în jetul iluziei

”ţinutul nostru e închis

aici am ancorat să ne dregem vâslele

să ne învingem setea

bărbații tineri sunt ceva mai circumspecți

se țin la margine/în așteptare

obosiți de toate parfumurile

apa îi oglindește tremurat

cântă

am o mândră mititea

nimeni n-o poate vedea

și vocile încheindu-și frumos motivele 

suntem închiși în vreme

și vremea ne poartă de la un loc al ei

la altul

și iarăși toamna se va lovi de noi

cu fiecare creangă

în pielea mea

nu e nici rău nici bine

scrie în pietrele sălbatice

și-n limpezimea dinaintea amintirii

nu cumva întâmplările noastre

de până acum

fac să se îndepărteze totul

cele abia cu privirea atinse

luate-n stăpânire 

în cea dintâi tinerețe

ținutul nostru e închis

în apa scăzută a râului

în visele tulburi din ultima vreme

joacă-te cu mine de-a vara întârziată

în jetul real al iluziei”

Cărarea tăioasă din dimineața nimănui

”în nouăsprezece noiembrie am cules

traista ciobanului și coada șoricelului

în jur plante ofilite înghețate

m-au lovit peste degete

am adunat și aracii din grădină

cârlionții din gând

se întindeau către ei

pe două rânduri

sub coaja pământului visează coaja cartofului

pagina optsprezece

din dimineața nimănui

niște cuvinte în depărtare

așezate pe dinastii și sensuri

privesc lucrurile

care încă au rost

ca untdelemnul se ridică orice greșeală

stau toți și-ascultă

cu auzul mare

anotimpul te obligă să spui adevăruri

pe care ar fi mai bine

să nu le știi

scări cu trepte tăioase

uși deghizate

noi existăm din când în când

pe furiș

preemțiunea liniei drepte se rătăcește

în vârtejul de frunze 

întrebarea-i pregătită să ne-ntărească răspunsul

treci gardul de mărăcini

către holda străină

pe toate cărările care se apropie

cea care vine ești tu ”