de ION IGNA
Nu-i nici o greşeală numind astfel aceste însemnări, căci,
fără exagerare, vernisajul expoziţiei Efemeristul. O retrospectivă Mihai Olos
de la Muzeul Naţional de Artă Contemporană – MNAC – din Bucureşti, din seara de
10 noiembrie a.c., mi-a părut a fi un adevărat spectacol. Extrem de reuşit, să
spun de la început. Şi cred că ceva foarte pe gustul acelui, cândva, copil
teribil al artelor de la noi. Al băimăreanului care, într-o lume supusă dogmelor
şi agresiunii, cu sufletul lui de om liber, ar fi vrut să se mişte nesupus
vreunei constrângeri. Retrospectiva realizată de Călin Dan şi echipa sa de la
MNAC pare ilustrarea non plus ultra a opţiunii artistice a lui Olos. Un
spectacol, aşadar, şi prin îmbulzeala unui public în mare majoritate tânăr care
la vernisaj era nerăbdător să privească sutele de lucrări din expoziţie:
picturi, desene, artefacte şi sculpturi Olos, carnete de schiţe, panouri
decorative etc. Despre care va da seamă un catalog care va veni probabil.
Pentru mine şi pentru cei cu care eram, spectacolul a
început la parterul marelui muzeu, unde, în depozitul-expoziţie – foarte bună
idee – se află, între atâtea alte mizerii ale unei epoci artistic revolute, o
băţoasă înfăţişare ce parcă ar vrea să-l ia în serios pe cel care ţine în mâini
sceptrul riguros pictat, cu care Ceauşescu
n-avea nici o treabă. Am evocat, brusc, portretele celor doi stâlpi ai
puterii mai mult desenate de Mihai Olos şi publicate în ,,Calendarul
Maramureşului” în 1980. În care artistul nostru i-a îmbrăcat în straie
oşeneşti, elegante ce-i drept, iar lui i-a pus în mână fusul cu zdrangăne în
chip de sceptru, corectând întrucâtva băţoasa inadvertenţă istorică a
preşedintelui comunist care ar fi vrut să reabiliteze însemnul regalităţii.
Ştiu bine cum, cu Olos împreună, n-am luat în serios atunci telegrama lui
Salvador Dali publicată pe prima pagină a ziarelor, în care adresantul era
felicitat în felul său de marele artist. Glumeţ încă o dată Dali, ziceam noi pe
bună dreptate.
Surpriza a fost, însă, generoasele spaţii de la etajul întâi
al muzeului din Palatul Parlamentului. Unde expoziţia se desfăşoară în voie.
Ştiu, mulţi nu privesc cu ochi buni MNAC astfel instalat. Ei şi? E treaba lor.
Nu cred să găseşti, acum, în Bucureşti, un loc mai potrivit pentru artele
moderne şi contemporane, doar dacă nu s-ar proiecta unul nou. Dovadă că sutele
de vizitatori din seara aceea s-au purtat ca adevăraţi căutători de artă. Şi
căutători probabil de un vin bun, aşa cum i-ar fi plăcut lui Mihai Olos şi cum,
am aflat şi eu, s-a oferit mai pe sfârşit la unul din etaje.
Vorbind ori scriind despre Olos, îmi imaginam că locul lui
într-o expoziţie ar fi fost la Tate Modern, acel Babilon londonez al artelor
moderne, cu marile săli începând cu uriaşa Turbine Hall, fosta centrală termică
devenită unul din cele mai vizitate muzee ale lumii. Palatul Parlamentului, în
aripa muzeului, se deschidea în acea seara
pentru 7 expoziţii. Cu Mihai Olos la un întreg etaj. Vorbind despre ,,marele vernisaj expoziţional
al MNAC”, ori despre ,,noul sezon al expoziţiilor – Grand Opening”, Muzeul nu
s-a ferit de vorbe mari, în toate mijloacele de comunicare la îndemână. Spre a
,,deschide porţile” pentru ,,un nou ciclu de vizitare”. Prin întuneric, prin
bălţi pline de apă şi drum desfundat?, m-am întrebat însă, căutând intrarea. Nu
prea e locul unde să vrei să mergi seara pe jos. Şi nu-i deloc onorabil pentru
Parlamentul României! Cu atât mai de luat în seamă performanţa sutelor de
vizitatori prezenţi la vernisajul retrospectivei Olos.
Şi astfel au intrat în sală pentru un moment de cântec şi
joc din Maramureş copiii din Budeşti-Sârbi. Ion Papuc, eseistul subtil, s-a
alarmat cum n-am mai văzut. Ion Papuc, exegetul artelor, în maşina căruia
venind de la Baia Mare spre Bucureşti am evocat Umbria lui Adrian Popescu, unde
călătorise şi Olos, nu voia muzică
populară în expoziţie. N-ar fi vrut-o amestecată cu ,,drâmba”, atât de excesiv şi cu nimic folositoare
artei în unele din momentele ei de jubilaţie.
Ce să caute ,,formaţia” de pe Cosău la vernisaj? Şi totuşi, gândul lui
Călin Dan, directorul Muzeului şi curatorul expoziţiei, a biruit. Copiii s-au
,,produs” cu mare succes. ,,Efemeristul” Olos, cum i-au subintitulat expoziţia,
cu trimitere la o anumită neîncredere a lui în durata creaţiei ameninţate de efemer, se afla acum faţă cu
expresia permanenţei, a străvechimii aduse acolo de o mână de copii. Poate că
şi pentru a sugera întrucâtva cât de mult tot ceea ce vine de demult se află la
temelia artelor moderne.
Cu asemenea gânduri am privit cu destulă surprindere la
marele panou decorativ din aluminiu, acum recuperat şi chiar amplificat ce se
afla cândva în holul unui cinematograf băimărean, ,,Dacia”, în vecinătatea
altuia, nu mai puţin spectaculos, al regretatei Valentina Boştină. Despre
,,etapele operei” SALE în sculptura românească acelaşi Ion Papuc scrisese în
catalogul expoziţiei de la ,,Dalles”, 1987. O operă remarcabilă afirmată la
începuturile ei în ambianţa Centrului artistic băimărean din anii `66.
Ce facem noi azi nu va dura în veci, ce-au făcut cei vechi
rămâne, ce e modă trece repede. E crezul artistic pe care-l putem intui în
retrospectiva Olos; dar în vremea noastră cum e, ce urmează? E posibil ca MNAC
să se fi angajat la o demonstraţie pe care va trebui să o susţină.
Întrebări esenţiale şi certitudini la fel în legătură cu
artistul şi omul Mihai Olos, un artist din România. Şi nu numai cu el.
Numeroasa asistenţă a aflat despre ele
din alocuţiunea – o veritabilă
exegeză – a Excelenţei Dale Domnul Werner Hans Lauk, ambasadorul Germaniei. O
onoare pentru Olos şi pentru arta românească. Cu atât mai mult cu cât stagiile
prelungite ale artistului în spaţiul german s-au împlinit, ne-a spus domnia
sa, în splendide urme artistice. Întinse
pe atâţia ani, până la suferinţa şi nefericitul său sfârşit de la începutul lui
2015, într-o Germanie primitoare.
p1010701,,Olos a umplut lumea cu semne şi a lăsat în urmă un
haos generativ de dileme, întrebări şi exaltări pe care timpul posterităţii va
trebui să îl ordoneze”, scrie Călin Dan.
Martor norocos al atâtor ,,manifestări” Olos, am privit
retrospectiva drept un mare succes muzeografic, iar seara vernisajului drept un
salut binemeritat pentru artistul bântuit de căutări şi nelinişti. Faţă cu o
asistenţă atât de generoasă. Cu familia, cu Luiza şi Liviu Olos, cu Helga
Fessler, ocrotitoarea ultimelor zile ale artistului, cu destui maramureşeni,
dacă acest lucru ar avea vreo însemnătate, Parasca Făt, Grigore Leşe, Liviu
Petrina, Ion Vultur, Mitruţ din Rus, părintele Mesaroş. Cu familia regretatului
poet Gheorghe Pituţ, recuperând pe loc din memoria afectivă a unui volum în
care poetul corectase pentru mine versuri unde cenzura îşi amestecase
competenţa: ,,Şi te-ngroapă de cu seară/
În balcania de-afară….” Cu domnul Mihai Pop, fără ajutorul căruia, prin
structurile renumitului Plan B clujean, cu greu s-ar putea imagina o rodnică
posteritate artistică a băimăreanului. Vizibil intolerant însă şi deloc în
stilul lui Olos, dumnealui mi-a taxat, furios, gestul (nefericit) de a-mi fi
odihnit un plic şi ce mai aveam în mâna neputincioasă pe marginea unui stativ
din expoziţie. Gestul meu e nefericit, dar, artisticeşte, o asemenea
intoleranţă nu cumva e semnul unui altfel de dogmatism? Artistul pare a spune
că nu.
În Retrospectiva de la MNAC, Mihai Olos aduce exemplul
originalităţii şi al consecvenţei cu sine. Care va stimula probabil noi
confruntări critice şi limpeziri. Din care însă comunitatea artistică
băimăreană, din mijlocul căreia Olos a plecat în lume, nu are decât de câştigat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu