1919: Cum au agățat soldații români opinca pe Parlamentului din Budapesta

În istoria relațiilor româno-maghiare conflictul din 1919 reprezintă apogeul unei stări de tensiune. În condiții specifice sfârșitului primei conflagrații mondiale, conflictul româno-maghiar s-a accentuat rapid. După instaurarea regimului comunist în Rusia, în Ungaria s-a impus Bela Kun, armata română intervenind împotriva regimului acestuia, în condițiile în care Republica Sovietică Ungaria punea în pericol Marea Unire.

Eliminarea regimului Bela Kun, o necesitate strategică pentru România

Bela Kun și-a câștigat popularitatea în rândul maghiarilor prin promisiunea de restaurare a Ungariei Mari, lucru care însemna obligatoriu conflict deschis cu vecinii, inclusiv România. Regimul comunist de la Budapesta se baza pe probabilitatea unui război între Antanta și Rusia bolșevică și pe sprijinul acesteia din urmă.

Autoritățile de la București erau conștiente de pericolul de a avea doi vecini cu pretenții teritoriale puternic exprimate și cu dorința clară de a folosi forța armată împotriva României. În acest sens, delegația română de la Paris cere permisiunea de a înlătura regimul lui Bela Kun, dar nu primește aprobarea. Cu toate acestea, acțiunile armatei maghiare obligă practic armata română să intervină.

Conflictul din 1919

După realizarea Marii Uniri, Transilvania era controlata de armata română. Armata maghiară atacă trupele române. Planul lui Kun era de a ocupa întreaga Transilvanie și de face joncțiunea cu trupele lui Lenin, care ar fi trebuit să atace România dinspre est. Planul său se dovește însă a fi unul eronat.

Contraofensiva armatei române ocupă relativ rapid orașele Carei, Oradea și Salonta, ajungând la linia de demarcație stabilită de Marile Puteri  la 19 martie 1919, prin nota Vix. Comandanții români iau însă decizia de a avansa până la Tisa, dintr-un motiv tactic evident: organizarea defensivei pe linia Tisei era mult mai simplă.

La reușita contraofensivei armatei române a contribuit și starea în care se aflau cele două armate. România, stat învingător în război, și Ungaria, stat învins, se aflau într-o situatie total opusă. Forțele militare ale celor două state erau foarte disproporționate.

Ocuparea Budapestei

Relațiile între București și Budapesta nu se normalizează însă. Guvernul de la București cerea demobilizarea armatei maghiare, dar Bela Kun nu era dispus să facă acest lucru. În condițiile în care negocierile nu par a fi o soluție, armata maghiară atacă la 20 iulie puternic armata română, respingând-o până la Oradea.

Armata română respinge ofensiva maghiară și pornește o contraofensivă. Armata română trece Tisa și, dupa ce se dau lupte dure timp de o săptămână, ocupă Budapesta. Prin ocuparea capitalei Ungariei, regimul lui Bela Kun este înlăturat.

Primele unități care au intrat în Budapesta au fost conduse de generalul Rusescu. Cei 400 de oameni sunt singurii care controlează Budapesta până pe 4 august când intră în capitală generalul Mărdărescu, alături de forțe mai mari. În aceeași zi, la ora 18, avea loc o defilare pe bulevardul Andrassy compusă dintr-un detaşament format din Regimentul 4 vânători, un escadron din Regimentul 23 artilerie şi un divizion din Regimentul 6 roşiori.

Povestea opincii de pe Parlamentul din Budapesta

            Palatul Parlamentului din Budapesta a fost pus sub paza unui pluton de vânători. Șeful gărzii de la intrarea principala era sergentul Iordan, din Craiova. Românii nu dăduseră jos steagul Ungariei de pe Parlament după ocupare.

            Se pare că Iordan nu era tocmai mulțumit de prezența steagului  și ar fi dorit să răzbune ceea ce cosidera el nedreptățile maghiarilor față de români. Îi vine astfel  ideea de a agăța una dintre opincile sale de steagul maghiar pentru a arăta tuturor cine controlează Budapesta.

            A coborât așadar steagul și, personal, s-a urcat și a agățat deasupra steagului în roșu-alb-verde opinca sa, ridicând apoi steagul. Așa a ajuns opinca românească pe Parlamentul de la Budapesta.

  ”... Şi au intrat trupele noastre în Budapesta la începutul lunii august 1919. Palatul Parlamentului maghiar a fost pus sub paza unui pluton de vînători. Şeful gărzii de la intrarea principală era sergentul Iordan, un oltean de la Craiova, potrivit de stat, negru, uscat şi foarte vioi. Deasupra palatului a văzut Iordan cum fîlfîia în vînt flamura ungurească - roşu-alb-verde. Faptul acesta nu l-a supărat prea tare, dar nici nu i-a plăcut... Dîndu-şi capela pe ceafă şi scărpinîndu-se după ureche şi-a zis: “Să dau jos steagul unguresc şi să pun fanionul de la companie?... Asta ar şti şi madama de la popota domnilor ofiţeri s-o facă... Dar am să chibzuiesc în aşa fel ca să rămînă de pomină şi să fie şi talpa României răzbunată..."   Zis şi făcut. Chemînd pe căprarul Bivolaru, s-au suit în norii Budapestei şi au coborît steagul în lungul sforii, drept la jumătatea steajerului şi, luînd apoi opinca răsuflată a căprarului, s-a urcat ca un pui de urs şi a pus-o drept căciulă în capul steajerului, lăsîndu-i nojiţele s-atîrne-n vînt. Şi aşa a fîlfîit multă vreme în cerul Budapestei steagul maghiar cu opinca românească deasupra lui... "Cine oare să fi făcut această tragică glumă?” - îmi zise tovarăşul meu de preumblare, domnul Ferency, un distins avocat pe care îl cunoscusem în metropola maghiară; şi zicînd, îmi arătă cu mîna priveliştea originală şi neaşteptată, care oprea în drum şi întorcea capetele şi altor trecători, ca fiind cel mai caracteristic şi ironic simbol al îngrozitoarei realităţi, al catastrofalei prăbuşiri a unui organism orgolios şi despotic, tocmai sub călcîiul acelui organism pe care ţinuse genunchiul de fier atît amar de vreme, pe care întotdeauna l-a considerat nevrednic de lumina soarelui şi de care totuşi o viaţă-ntreagă s-a temut”...    Soldaţi români la momentul intrării în Budapesta   “Cine oare să fi dat vîntului şi să fi ilustrat cu atîta măiestrie şi atît de dureros dezastrul iremediabil al regatului Sfîntului Ştefan?”, mai rosti domnul Ferency, cu privirea tristă, pierdută în văzduh, întrebînd parcă cerul unguresc, dezolant de senin în ziua aceea. Apoi se întoarse cu privirea spre mine, şi deşi nu mai zicea nimic, am înţeles că ar vroi o lămurire. Îmi era milă de el, căci era un om distins la simţire. “Mă voi interesa, domnule doctor”, îi zisei cu o nuanţă de înduioşare şi, apropiindu-mă de santinelă, îi spusei să strige pe şeful gărzii. “Este chiar acolea, domnule general”, îmi răspunse vînătorul mic şi îndesat, încordîndu-se şi făcînd cu capul un gest despre cheiul Dunării. - Cum îl cheamă? - Don sergent Iordan. - Dar tu ştii cine a dat ordin de s-a aciuat opinca ceea deasupra steagului unguresc? - Da, domnule general, chiar don sergent a dat ordin azi dimineaţă şi tot dînsul a şi executat ordinul... acum stă de un ceas acolo să vadă ce-o să zică lumea şi tot în cer se uită ca să îndemne şi pe alţii...   Mă-ntorc puţin spre stînga şi nu departe zăresc un sergent şi un căprar, care, fără să mă bage în seamă, gustau cu frenezie roadele isprăvii lor - ilustraţia magistrală a unui moment istoric. Priveau cînd la trecătorii enervaţi şi sanchii, cînd la opinca impertinentă, şi pe feţele lor tuciurii şi asprite de viforul vremilor se lămurea cea mai desăvîrşită satisfacţie. Păreau nişte inspiraţi şi nişte draci geniali. Întreaga oaste românească, întreaga naţie mi s-au părut că se oglindesc în aceşti doi zdrenţăroşi, sublimi chiar prin gradul de perfecţiune la care poate ajunge o zdreanţă... De-aş fi fost singur! O! i-aş fi privit ceasuri întregi fără să mă satur... Şi, poate, i-aş fi luat de gît şi i-aş fi sărutat! Dar... le-am făcut semn să se apropie şi, arătînd domnului Ferency pe sergent, i-am zis încet, foarte încet: “Acesta este glumeţul, care fără o intenţie răutăcioasă, desigur, şi cu toată naivitatea unui poznaş, te-a făcut poate să suferi”... Şi domnul Ferency, scăldîndu-şi ochii între genele-i umede, mi-a replicat cu adîncă melancolie: - Dacă din sufletul şi mintea unui simplu ţăran ca acesta s-a desprins o asemenea poznă, atunci nu mă mir că sînteţi aci!   Locuitorii oraşului primesc mâncare de la soldaţii români   În după-amiaza aceleiaşi zile, m-am îndreptat din nou spre Palatul Parlamentului. Mă simţeam dator faţă de Iordan; trebuia să-i dau ceea ce în faţa durerii domnului Ferency, nu i-am putut da. L-am chemat - era nedespărţit de Bivolaru -, mi-a povestit cum i-a dat în gînd şi cum a înfăptuit isprava lui. L-am lăudat şi mi-am plimbat mîna mult pe faţa lui suptă şi radioasă şi i-am dat un pachet de ţigări regale. Şi nu ştiu cum, m-am pomenit că iau de nas pe căprarul Bivolaru, care se tot apropia de mine şi pe care, cu cît îl priveam, cu atît mai mult punea stăpînire pe firea mea. Era mic de statură, faţa îi era smeadă şi foarte pîrlită de soare şi vînt; în fundul capului purta nişte ochi mici, căprui şi scăpărători. Avea dinţi mărunţi, albi şi frumoşi, şi peste buza arsă de frigurile ostenelilor abia mijea o mustaţă roşcovană -, un vulpoi de Mehedinţi. Purta capelă pe sprînceană, iar în ce priveşte îmbrăcămintea părea înfăşurat cu totul într-un covor de petice, căruia expresia lui îi dădea ceva din prestanţa unor odăjdii de samurai japonez fanatic. O crestătură adîncă îi stăpînea obrazul stîng şi alta mai lată se răsfăţa pe gît sub urechea dreaptă; mai în sus de mînă, pe antebraţul stîng, se zărea o cicatrice respectabilă...   L-am întrebat unde a fost rănit. Mi-a răspuns cu naivitate şi scurt: "Peste tot, domnule general". Şi desfăcînd repede o moletieră, mi-a arătat o rană de schijă, abia vindecată, la pulpa dreaptă; apoi, descheind singurul nasture pe care îl mai avea la veston, puse degetul pe o dîră de baionetă în lungul coastelor din dreapta care se vedea în întregime printre cele cîteva şuviţe de pînză destrămată ce alcătuiau cămaşa lui Bivolaru. Şi era gata să-mi mai arate, dar l-am întrerupt: "Bine, bine... văd că eşti crestat ca un răboj; dar unde ai căpătat rănile? În ce lupte?..." Şi iarăşi cîntecul lui: "Peste tot, domnule general. În Carpaţi, la Răşinari, la Olt, la Siret, la Oituz şi chiar pe Tisa în aprilie, că eu, domnule general, am fost poate în patruzeci de atacuri mari şi, în adevăr, eu sînt răbojul isprăvilor regimentului nostru... pe mine sînt crestate toate de la 1916 încoace... şi nu mă las nici mort!..." - Ei şi acum îţi pare bine că făcurăm România Mare şi că faci de gardă, tu, căpraru' Bivolaru de la Mehedinţi, tocmai aci la Budapesta? Şi el, încordîndu-se şi privindu-mă soldăţeşte drept în lumina ochilor, îmi răspunse sfătos şi cu mîndrie: - E lucru mare, domnule general... Dar... am auzitără că mai e şi o Vienă!...   Acestui nebun în toate minţile, acestui prototip al zdrenţelor noastre glorioase de la 1917, care îşi da seama perfect pînă unde se poate întinde fiziceşte România Mare, nu-i intra totuşi în cap că numai pentru ce vedea s-a ostenit el şi atîţia au albit meleagurile cu oasele lor. El, Bivolaru, sinteza neamului său, elegant la simţire şi la gîndire, fără să poată exprima, înţelegea totuşi numai una: ”faima şi duhul românesc cît mai departe, şi peste România-Mare, România spirituală, România fără hotare”.