joi, 18 august 2016

Truda ca un scop în sine, nimănui nu-i face bine!

            Fiind o activitate conștientă (la drept vorbind însăși chintesența conștienței umane, căci ei i se datorează împlinirea și bucuria de-a trăi cu rost), firește că munca este inseparabilă de sensul existențial impus de către Atotputernic omului postadamic: „(...) blestemat este acuma pământul din pricina ta. Cu multă trudă să-ți scoți hrana din el în toate zilele vieții tale” (Genesa 3/17).
            Vasăzică o neîncetată suferință de la nașterea și până la moartea fiecărui om (suferința, marea descoperire a lui Buddha, dimpreună cu căile ce trebuie urmate pentru eliminarea ei), doar rar și pentru scurt timp întreruptă de acele satisfacții, pe care ne-am obișnuit să le închidem în vagul concept de fericire. Dar, deși fericirea nu-i decât un ideal pentru pământenii visători și căutători, respectiv o cruntă amăgire pentru apucătorii condamnați la neîmplinire, totuși, o omenire lipsită de visuri și iluzii ar fi un nonsens absolut...
            Firește, după cum în decursul istoriei lor pământenii s-au împărțit în stăpâni și sclavi, adică în oameni văzuți ca scop în sine (privilegiații) și oameni tratați ca mijloc (truditorii), tot astfel munca a fost privită în două chipuri diametral opuse: ca singurul mijloc de existență impus maselor oprimate de către sforarii (la noi ciocoii porecliți băieții deștepți) care știu prea bine că „Cine muncește n-are timp să facă bani”, așa că acționează în consecință; ca blestemul din care, este de părere Emil Cioran, omul stăpân doar pe capacitatea lui de efort fizic și/sau intelectual, a făcut o voluptate, cu convingerea transmisă din generație în generație de către Fr. Engels că „munca l-a creat pe om” și de către aproape toată suflarea că munca înnobilează.
            Opinia lui Cioran în această preadelicată chestiune este atât de diferită, încât negreșit că merită să fie cât mai des menționată, pentru că numai astfel ea poate fi înțeleasă de fiecare după puteri și apoi pusă în practică după împrejurări: „Munca susținută și neîncetată tâmpește, trivializează și impersonalizează”; „Munca adevărată, care ar fi o activitate de continuă transfigurare, a devenit o activitate de exteriorizare, de ieșire din centrul ființei”; „Munca în exces dezumanizează, de aceea e imperativ să vedem munca cel mult ca pe un rău necesar, ce trebuie evitat sau scurtat ori de câte ori avem ocazia, dacă vrem să ne păstrăm integritatea fizică și sănătatea mintală”.
            Așadar, profundul și incomodul nostru compatriot trage semnalul de alarmă în legătură cu dezumanizarea generată de munca în exces, fie că ea se datorează lăcomiei individului de-a avea din ce în ce mai multe comori pe care „le mănâncă moliile” și „le fură hoții”, fie că este impusă de binomul nepăsarea legiuitorilor - rapacitatea patronilor.
            De unde, aflăm din documentele istorice, interesul și dorința înțelepților lumii de-a reglementa raporturile dintre cârmuitori și supuși, potrivit anticei spuse că a guverna se cheamă a rectifica. Iată-l, de pildă, pe chinezul Meng Zi (Mencius), unul dintre cei mai  valoroși discipoli ai lui Confucius, care cu aproape două mii cinci sute de ani în urmă se arăta atât de preocupat de soarta poporului său, încât n-a ezitat să afirme: „Poporul este cel mai important într-un stat; zeii Pământului și ai Recoltei sunt secundari; suveranul este cel mai puțin important”, fapt pentru care, convins că natura omului este esențialmente bună, el propune principilor ca bază a guvernării Omenia superioară (în chineză Ren, virtutea prin excelență la Confucius). Totodată, socotind că-i nedrept ca un principe să le ceară supușilor ținuți în mizerie o anumită ținută morală, Meng Zi reușește, ne spune Max Kaltenmark în Filozofia chineză (Editura Humanitas, 1995), ca prin senzaționalele lui opinii să insufle confucianismului „germenii democrației”: afirmă cu curaj întâietatea poporului (identifică glasul acestuia cu voința Cerului!) și susține sus și tare că „uciderea unui tiran nu constituie un regicid”, ba chiar propune un proiect de umanizare a sistemului funciar de la acea vreme – organizarea rațională a familiilor țărănești și desființarea șerbiei prin împărțirea pământului.
            Tot așa, în tratatul Destinul omenirii, gânditorul român P.P.Negulescu prezintă îngrijorarea învățaților europeni din perioada interbelică vizavi de „uniformizarea, depersonalizarea și mecanizarea omenirii”, proces în desfășurare prin care „omul nu mai este decât o anexă a mașinii; mai mult încă, devine el însuși o mașină, sau și mai puțin, o mică piesă dintr-un vast mecanism”...
            Astăzi, prin continua perfecționare a exploatării intensive, depersonalizarea a făcut din lucrător un desăvârșit robot  jovial. Dar și mai grav este ca oamenii, sau, mă rog, grosul acestora, să n-aibă locuri de muncă. Pentru că atunci nu numai că ei dau uitării această elementară obligație umană și socială (ajung să se bizuie în exclusivitate pe ajutorul social), dar – în absența celor mai pricăjite forme de subzistență – pun cu nădejde umărul pentru ridicarea dezumanizării la cotele înfricoșătoarei bestializări de tip infracțional.

            Sighetu Marmației,                                                         George PETROVAI
                17 aug. 2016


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu