miercuri, 17 august 2016

Poesis - Alexandru PETRIA


la patriarhie, prea sărac cu duhul

când a apărut, numai copiii l-au băgat în seamă,
îl urmăreau cum povesteşte, dar şi ei s-au plictisit repede,
jocurile pe internet erau mai interesante,
au scos limba la el,
"şi de la second-hand, avea să se îmbrace mai bine", s-a auzit

la palatul patriarhiei era să fie călcat de jeepul
arhiepiscopiei tomisului,
şoferul sutanat al maşinii a coborât şi i-a tras una după ceafă,
"nefericitule, nu eşti atent", spumega în barbă.
arhiepiscopul i-a făcut semn şoferului să înceteze,
arhiepiscopul cu aur la gât ca la nunţile ţigăneşti, zâmbitor.

încerca să vorbească de tatăl lui, de una, de alta,
repeta ierusalim, betleem,
nu se ştie cum a intrat şi la patriarhul daniel,
a primit o cafea şi patriarhul
i-a zis că e pe fugă între întâlniri, că mântuieşte neamul cu o catedrală,
cu televiziuni şi ziare,
îi suna mobilul tot timpul,
"vezi că sunt chiar ocupat, străine.
n-am timp de poveşti, chiar.
tu poate ai tot timpul din lume.
vrei bani? n-avem.",
patriarhul şi-a mai examinat manichiura şi a plecat

iar în curte ajuns i-au spus hăbăuc,
fără studii
şi au râs îndelung preoţii,
i-au dat coate, başca e şi evreu,
poliţistul chemat i-a cerut actele stânjenit,
poliţistul s-a potrivit să aibă ochii ca ai lui,
n-avea chef de completat procese-verbale,
să nu uite să-i cumpere nevestei tampax, gândea,
l-a luat deoparte,
l-a întrebat de foame
şi i-a întins un senvici făcut de nevastă,
s-a lăudat cu copiii lui, doi băieţi şi o fetiţă,
"ai bani de metrou? uite nişte mărunţis", a mai zis,
apoi l-a lăsat în doaga lui să-şi caute tatăl,
i s-a părut prea trist, prea sărac cu duhul


milă pentru preşedinte

a ajuns să joace table singur, să bea cu faţa la oglindă,
amanta îi spune la telefon că o doare capul şi
că nu iese din casă,
se gândeşte ce a făcut iliescu când a fost să fie, constantinescu,
îl sufocă ceea ce credea că n-o să-l sufoce,
tăcerea creşte ca alte covoare în cabinet, pe scări, chiar pe aleile grădinii cotroceniului,
bea,
câteodată aude maşina hingherilor cum strânge câinii de pe străzi,
deschide mai tare fereastra ca să audă,
da, s-a ocupat şi el de ei cândva,
da, eutanasia e o formă a iubirii
-îî plăcea să-şi spună-
sau a milei,
nu reuşea să-şi dea seama exact,
în vis se transformă în câine,
negricios şi vioi,
e urmărit de hingheri,
şi fuge,
şi găseşte iar mâncare şi căţele,
oamenii nu-i zic că-l iubesc,
e negricios, câine,

şi oamenilor nu le e milă

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu