Pe crucea amicului
meu Adrian Păunescu stă scris ceva simplu: „El a iubit valorile”. Nu banii. Nu
funcţiile. Ci valorile. Nimic despre eternitate, genialitate şi alte cuvinte
mari. Dar alăturarea acestor cuvinte – iubire şi valoare – poate fi un motor cu
reacţie pentru progresul unei societăţi. În definitiv, ce te costă să fii
cinstit şi să recunoşti calităţile altuia? De-a lungul carierei mele literare,
am întîlnit tot felul de oameni. De pildă, Eugen Barbu obişnuia să-mi spună:
„În generaţia mea, au fost 3 romancieri importanţi: Petru Dumitriu, Marin
Preda, Eugen Barbu. Cel mai mare dintre noi era Petru Dumitriu”. Deşi exista o
ură neîmpăcată între el şi Marin Preda, Eugen Barbu recunoştea valoarea acestuia,
spunîndu-mi, la un pahar de vin alb, cu sifon şi ghiaţă, că „Moromeţii”, vol.
I, e o capodoperă. Dinspre partea cealaltă, însă, nici o replică în oglindă:
Monşerul îl ura profund pe Patron, nu-i recunoştea nici un merit. Că Eugen
Barbu a fost un scriitor mult mai complex decît Marin Preda o dovedesc mai
multe realităţi: 1) A abordat mai multe genuri româneşti, de o varietate
impresionantă; 2) A scris cca. 20 de scenarii de film, creaţiile sale fiind
vizionate, şi azi, cu multă plăcere; 3) A fost un puternic ferment cultural,
toată generaţia de poeţi de la mijlocul anilor ’60 trecînd prin mîna lui, la
Cenaclul „Nicolae Labiş”, creaţiile acestora fiind valorificate în Colecţia
Luceafărul: Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Ioan Alexandru, Gh. Istrate,
Marius Robescu (volumul acestuia avînd un titlu splendid, „Ninge la izvoare”)
ş.a.m.d.; 4) A condus nu mai puţin de 3 publicaţii importante, care au promovat
valoarea: „Luceafărul”, „Săptămîna”, „România Mare”.
Dar, nu despre cei doi scriitori importanţi vreau să
vorbesc, mai ales acum, în Săptămîna Luminată. Ci despre oameni de valoare şi
oameni mediocri. M-am intersectat, pe drumurile vieţii, cu ambele tipologii. Şi
n-am preţuit valoarea influenţat de premiile literare sau reclamele zgomotoase
care îi însoţesc. Foarte tînăr fiind, eu ştiam – mai degrabă, simţeam – că
oameni ca Victor Eftimiu, Zaharia Stancu, Gh. Eminescu, Augustin Z.N. Pop,
Anton Dumitriu, Ion Clopoţel, David Prodan, Cella Delavrancea, Aura Buzescu şi
alţii, care mi-au marcat, într-un fel sau altul, destinul, erau valoroşi. Am
cunoscut şi alţii, care aveau o prezenţă sufocantă, fiind înălţaţi la cer de o
critică docilă şi interesantă, dar, după cîteva decenii, din creaţia lor n-a
mai rămas nimic: Eugen Jebeleanu, Laurenţiu Fulga, Violeta Zamfirescu ş.a. Am
mai scris-o şi mă văd nevoit s-o repet: pe vremea lui Eminescu, cel mai mare
poet era considerat un oarecare Nicoleanu (?!).
Mutatis mutandis.
Păstrînd proporţiile, în politică e cam la fel. Unde sînt foarte zgomotoşii
„politicieni” din anii ’90?
Mă refer la Emil Constantinescu, Valeriu Stoica, Răzvan
Dobrescu, Ticu Dumitrescu, Zoe Petre, Nicolae Manolescu, Emil Negriţoiu, Victor
Babiuc, C. Dudu Ionescu, Ioan Avram Mureşan, Decebal Traian Remeş, Gavril Dejeu
şi la atîţia alţii, cu „cheia” de gît? Nu mai sînt. Unii putrezesc în pămînt,
alţii putrezesc în uitare, după o haltă la puşcărie. Trecerea lor prin politică
n-a lăsat nici o urmă. Asta, în cel mai fericit caz – în alte situaţii, au
rămas urme de sînge, şi mă refer la descreieraţi ca Emil Constantinescu, Gavril
Dejeu, C. Dudu Ionescu, care au bătut la mineri ca la fasole, ba chiar, pe
unii, i-au şi ucis. A trecut Secolul XX, dar nici în secolul nou venit nu s-a
schimbat nimic. Cîţiva naufragiaţi de pe Corabia Nebunilor (Regimul CDR)
încearcă să supravieţuiască, sub o nouă haină: Victor Ciorbea (Avocat al
Poporului, asta e culmea cinismului!), Petre Roman şi C. Dudu Ionescu
(metamorfozaţi în liberali), Alina Mungiu-Pippidi (purcica moralistă), Varujan
Vosganian şi alţi cîţiva. Ei se bazează pe memoria scurtă a românilor. Şi eu
sînt rom?ân – într-o măsură mai mare decît evreul Petre Roman sau armeanul
Varujan Vosganian – dar am o memorie bună. Unii ar zice că foarte bună. Aşa că
ţin minte. E fiul criminalului bolşevic Walter Roman liberal aşa cum sînt eu
marele rabin al Israelului. În zilele noastre, locurile eliberate de
mediocrităţile apuse au fost ocupate de alte mediocrităţi. Mă uit la această
Alina Gorghiu: degeaba îşi pune mărgele roşii la gît, ca un curcan, şi tot
degeaba stă cu „bicicleta” pe nas non-stop: nu are nici un haz, e ciolănoasă şi
respingătoare. A ajuns ciumăfaia asta şefa Partidului Naţional Liberal?!
Doamne, apără şi fereşte! Care este explicaţia transformării PNL-ului în lada de
gunoi a politicii româneşti? Toţi impostorii şi carieriştii care vor să-şi
prelungească starea de bine pe care le-au dat-o anumite funcţii s-au refugiat
în PNL, găsindu-şi justificări, cum că au avut o mătuşă care i-a făcut pantofii
lui Ionel I.C. Brătianu. Mă refer la boxerul smucit Cornel Bichineţ la vameşul
veşnic beat Vasile Blaga, la zarzavagiul Adriean Videanu şi, mai ales, la
Slănină Vodă, căruia un dentist distrat i-a uitat un cleşte în gură, de-aia nu
se înţelege nimic din ce vorbeşte. Neîndoielnic, acest PNL e cea mai mare
ruşine a politicii româneşti. Partidul cu pricina n-are nici o legătură cu
glorioasa tradiţie a Brătienilor. Tradiţie pe care eu am omagiat-o în repetate
rînduri, chiar pe vremea cenzurii, pe cînd dinspre frapiera în care dormea
Buldogul beat nu se auzea nici un sforăit liberal. Mediocritatea tuturor
acestor personaje – în special a acelora care provin din haita PDL, pripăşită,
la grămadă, în PNL – nici nu mai trebuie demonstrată. Aţi văzut cum vorbesc? Ce
sărăcie de idei au? Ăştia cică reformează Statul Român şi înnoiesc clasa
politică? Îmi vine să-mi bag două degete pe gît şi să vomit.
Din păcate, cu ajutorul mediocrităţilor de la SRI, toate
aceste non-valori au pus stăpînire pe ţară. Şi-au schimbat, din mers, şi
drapelul, şi stăpînul. Nenorocul lor e că noul staroste de hoţi e mai mult
decît mediocru: e scandalos de prost. Nu ştie să facă nimic. Decît să petreacă
şi să joace poker. Cineva mi-a dat un SMS zilele trecute, scriind că acest
monument de nesimţire seamănă cu personajul din cartea scriitorului austriac
Robert Musil, „Omul fără însuşiri”. Nu ştiam de existenţa acestei lucrări (spre
deosebire de minoritarul agresiv Sever Voinescu-Cotoi, care pretinde, în
„Evenimentul zilei”, că e tobă de carte, ce mai, cotoiul renascentist!). Da,
Klaus Iohannis nu are calităţi, sau însuşiri. Fără să vreau, gîndul îmi zboară
la un alt profesor de fizică, Albert Einstein. În mai 1948, acestuia i s-a
propus să fie preşedintele noului stat creat, Israel. Numai că el a refuzat.
Ce-i trebuia să se lege la cap fără să-l doară? Era laureat al Premiului Nobel,
avea o celebritate şi autoritate morală excepţională etc. După aproape 70 de
ani, un alt profesor de fizică a acceptat, fără crîcnire, ce i-a propus, pe
şest, banda de hoţi din fruntea SRI, dirijată de odrasla unui tractorist din
Arad, Florian Coldea: deşi nimic nu-l recomanda ca preşedinte de ţară,
nulitatea absolută (şi surdo-mută) Klaus Iohannis a ajuns pe tronul lui Mihai
Viteazul. E o ruşine istorică. E o palmă îngrozitoare pe obrazul Poporului
Român. Ţara adevărată – cea profundă, reală – nici acum nu-şi revine din şoc.
Cine îl ţine pe acest mamut împăiat, la fereastră, încercînd să întreţină
iluzia că el lucrează? Cîrdăşia mediocrităţilor, care, din nefericire, este la
Putere în ţara asta de 25 de ani. Dar, sfîrşitul acestor „colonii de păduchi” e
mai aproape decît se poate bănui.
CORNELIU
VADIM TUDOR
15
aprilie 2015, Bran
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu