de dr. NICOARĂ MIHALI
Motto: “Te-aş acoperi toată cu săruturi, cum argintarii
îmbracă cu pietre scumpe icoana Maicii Domnului, dacă ai fi de faţă”.
(Scrisoare din iunie 1882. A plâns când a scris-o.)
La 110 ani după dispariţia celor doi protagonişti despre
care o să vorbim astăzi, Mihai Eminescu şi Veronica Micle, este publicată
corespondenţa dintre cei doi îndrăgostiţi, care multă vreme a fost unul dintre
cele mai controversate subiecte ale eminescologiei. Dacă până în anul 2000 a
fost cunoscută parţial, din acest an iubitorii lui Eminescu au putut intra în
posesia a 99 de scrisori trimise de poet iubitei sale şi a 16 scrisori trimise
de Veronica lui Eminescu. Veronica a avut grijă în permanenţă de imaginea sa,
de ce le poate transmite urmaşilor şi şi-a sacrificat o bună parte din
epistolele sale. Istoria epistolară se întinde pe perioada cea mai frumoasă din
viaţa poetului. Este o perioadă de 6 ani, perioada în care a lucrat neîntrerupt
în redacţia ziarului “Timpul”. Perioada în care şi-a desăvârşit o bună parte
din operă. Perioada în care s-a luptat cu boala, în mod special o durere de
picioare. Perioada în care s-a luptat cu morile de vânt şi, scriind adevărul în
paginile ziarului, şi-a adunat armate de duşmani. Citind toate scrisorile
dintre cei mai frumoşi îndrăgostiţi ai veacului al XIX-lea, trăim romantismul
unei iubiri curate şi sincere, ce-i drept nelipsită de răutăţi, de gelozii şi
de invidii. Şi ca să nu vă mai ţinem pe jar, o să intrăm direct în textul unor
scrisori.
Într-o scrisoare din 4 aprilie 1882, Eminescu îi scrie
iubitei sale următoarele: “Ce închipuiri sunt acestea? Ce visuri şi ce comedii?
Micuţo, dacă te rog ceva e să nu vii la Bucureşti pentru a te trambala prin
hoteluri; n-o sufăr aceasta. Eu însumi am să te chem să vii şi ai să-mi dai
voie să-ţi trimit bani de drum. Nu mă mai pune iar pe foc; nu te mai instala la
Hotel Royal; fii şi tu cuminte şi nu crede că întârzieri pe care mi le dictează
mintea şi strâmtoarea (căci tu ştii că nu suntem bogaţi nici unul, nici altul),
că aceste întârzieri răsar din nepăsare sau din lipsă de amor. Încai dac-aş fi
eu de 20 de ani şi tu asemenea, doi copii, aş înţelege să-mi faci o vină din
orice întârziere. Dar nu este amorul nostru un amor serios, trecut prin focul
vremii şi pe toată scara suferinţelor, nu este el îndeajuns de probat, pentru
ca zilnic să mai am nevoie a-ţi da noi asigurări că te iubesc?”
Eminescu este realist în această idilă, este conştient că în
lumea timpului de atunci nu este uşor să ai o căsătorie cu o femeie care a
trăit pe picior mare, a fost soţia rectorului Universităţii din Iaşi, Ştefan
Micle. Veronica este o femeie de lume, este o femeie care iubeşte viaţa,
trezeşte în poet foarte multe gelozii, este racordată la romanele de succes ale
vremii: Emile Zola, Alfred de Musset. Îi transmite printr-o scrisoare din 24
martie 1880 din Iaşi lui Eminescu următoarele: “Miţule, când ai să ştii câte şi
mai câte versiuni pe contra mea, mă
îngrozesc. Între altele, că tu m-ai fi prins la Bucureşti cu cineva; că de
multe abuzuri din dragoste m-am îmbolnăvit în pântece că nu mă pot mişca; sunt
guri care zic că nu pot să mă mişc. C-am încercat să-mi părăsesc copilele, că
m-am dus la mitropolitul din Bucureşti să-i cer dispensă pentru termenul
prescris de lege la văduvie. Nici nu-mi vine să mai apar în public. Eminul meu
drăgălaş, de abia acum bag de seamă că am umplut coala de hârtie comunicându-ţi
fleacuri şi fleacuri ale oamenilor. Ar fi mai bine să-ţi scriu cuvânt lângă
cuvânt cât de dor îmi este de tine şi cât de drag îmi eşti”.
Într-o altă scrisoare, cu trei zile mai târziu, Veronica îi
scrie: “Poţi tu măsura, poţi tu judeca dureroasa mea poziţie, nu întâlnesc în
orice parte decât indiferenţă, decât întrebări ca din treacăt: Da' când faci
nunta? Da' ce vă mai scrie domnul Eminescu? Toate acestea rostite cu zâmbetul
amar al ironiei. Eminescule, te întreb cu durere, cum poţi tu trăi în
Bucureşti, când în septembrie jurai că n-ai putea trăi un moment fără mine?...
Răspunde-mi, te rog, însă te conjur... fie chiar dureros, numai să ştiu ce-i şi
cum”.
Însă în alte scrisori, pe măsură ce se apropie de final
povestea lor de iubire, Veronica îl ameninţă pe poet că va publica în ziare
întâmplări care o să-l pună într-o lumină nefavorabilă atât pe poet, cât şi
cercul literar din Bucureşti, în frunte cu Titu Maiorescu. O prinde gelozia
fără de margini faţă de Mite Kremnitz, “odalisca” lui Maiorescu: “Eu nu voi
face nimic alta decât voi publica din vorbă-n vorbă descrierea care mi-ai
făcut-o despre faimosul cerc literar din Bucureşti, sub titlul “Haremul lui
Jupiter”. Am jurat cu foc şi amar răzbunare şi voi lucra din răsputeri să-mi
ajung scopul. Domnul Eminescu îşi va da seama încă o dată că nu trebuieşte
cuiva multe elemente oneste şi morale pentru a arunca pulberea degradării în ochii altora, căci din spusele dtale se va
vedea că nu eşti omul cel mai moral prin excelenţă”.
Într-o altă scrisoare, din 12 martie 1880, Veronica îi scrie
poetului: “Miţule, nu te supăra dacă cu o veselie nebună care mă caracterizează
îţi spun că m-au apucat hachiţele cochetăriei. Dar ce vrei? Mă bucur că am
scăpat, ştii tu de ce. Mă face să-mi ies din piele. Mi se pare că m-am născut
din nou. Spre a varia, mi-am tăiet părul şi-l frizez în toate zilele. În fine,
mi-am cumpărat pălărie şi botine şi alte mofturi. Numai un lucru mă deranjează
- e un frig nemaipomenit prin Iaşi şi nu prea pot să mă preumblu cum doresc.
Miţicule, uitam să-ţi spun că mi-am luat şi un corset cu dantele albastre...
Eminescule, alaltăieri a fost la mine madam Humpel, am vorbit de tine şi de
poezia ta... Şi cu acestea am onoare a te înştiinţa că mă aşteaptă aşternutul
şi mă duc să mă culc singură, singurică, cu gândul la scumpul meu”.
Desigur că aceste scrisori îl puneau pe jar pe poetul
Eminescu la Bucureşti. Trezeau în el multe gelozii, multe îndoieli, se întreba
dacă Veronica este adevărata femeie pe care o caută.
Apoi, din scrisorile lui transpare şi un aspru rechizitoriu
adus societăţii în care trăia. Îşi dă seama că şansele lui de a se căsători şi
de a avea o viaţă decentă în societate sunt tot mai neînsemnate. La sfârşitul
lunii mai, în 1882, poetul îi scrie Veronicăi: “Draga mea fată, în adevăr
recunosc că munca zilnică la care sunt supus e în cel mai mare grad ingrată,
dar în realitate răul constatat de ce suferă ţara este tocmai această lipsă de
diversitate în ocupaţiuni. Ce e de făcut în România şi ce ocupaţie poate găsi
cineva? Niciuna, dacă nu voieşti a fi funcţionar al statului. Pe acest din urmă
teren însă ai concurenţa tuturor nulităţilor, căci în această vânătoare constă
din nenorocire viaţa publică la noi... Profesura şi milităria sunt amândouă
adevărate sărăcii. Cât despre arta adevărată sau ştiinţa adevărată, ele se fac
în România amândouă cu pagubă, nu cu câştig, deci sunt terenuri pe care un om
nu câştigă nimic, nici măcar glorie. Până şi aceasta din urmă cere un public
care să te aprecieze, dar acest public lipseşte... De când te-ai dus, n-am mai
scris un singur vers, parcă a dispărut toată inspiraţia şi tot entuziasmul”.
Munca istovitoare de la “Timpul”, durerile tot mai acute de
picioare, îl fac să fie tot mai departe de idealul iubirii sale. Iar peste
toate acestea mai pune otravă din când în când şi “prietenul” său, Titu
Maiorescu. “A propos de Titu, cine s-a găsit să-ţi facă morală în privinţa
relaţiei cu mine? Maiorescu. O fi el critic, o fi el om de litere, dar iubirea
mea pentru tine nu aş fi găsit-o la niciuna din doamnele pe care le-a perindat
el. Deosebirea între el şi mine e că el a avut pururea ce oferi femeilor şi eu
n-am avut nimic. Imorală este femeia care iubeşte din capriţiu. Imorală, cea
care iubeşte pentru bani şi pentru
interese. De aceea, draga mea micuţă, îţi zic: opinia celor ce sunt mai răi
decât noi nu ne atinge cu nimic”.
PS: Cei interesaţi de lectura scrisorilor, le pot căuta în
lucrarea “Dulcea mea Doamnă/Eminul meu iubit”, Editura Polirom, 2000.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu