Lumea are nevoie de scrisori . De scrisori de
dragoste, de scrisori pline de tandrețe și grație. Oamenii au nevoie de scrisori. Au nevoie să-și trimită unul altuia
scrisori. Să simtă mireasma hîrtiei și a plicului, a cernelii și a scrisului. Din departele uitării în aproapele
găsirii. Scrisori ‘miresmate de puterea cuvîntului poetic mirosind a lavandă
și iubire,
”a prietenie cu Dumnezeu” și a ”turla bisericii împungînd norii”.Ioan Romeo Roșiianu ni le trimite pline
de prospețime și vitalitate din Nord de
Baia Mare către fiecare în parte și toți întreolaltă.
Fiecare scrisoare respiră o stare.
Fiecare scrisoare este o treaptă. Fiecare scrisoare este o confesiune. Fiecare
scrisoare devine o rugăciune. Ai senzația cînd citești că ai deschis o scrisoare de la un vechi prieten și urci cu el treptele
bucuriei lecturii. E ca un sipet în care tot căutînd găsești aromele tari ale
poeziei, mărturisirile fruste, inocența poetului, nevinovăția copilului de altădat’, chipul iubitei, chipul mamei.
Lumina, fotografiile alb-negru,
tăcerile și
respirările, ”testosteronul cuvintelor”, sînt puse în ecuație cu ”fericirea care are
gravat chipul tău”, sau cu o altă scrisoare despre ”prietenul meu Traian T. Coșovei” sau cu ”feminitatea
care despică apele-n piscină” și din care rezultă o ”chimie”, un ”feeling” specific,
tipic poeticității lui Ioan Romeo Roșiianu. O poeticitate ancorată în real, în trăirea
cotidiană, dar mai ales în trăirea poetică.”Scrisoare despre un surîs și-o pasăre în zbor” îmi
amintește de
exemplu de un film al lui Kusturiça în care derizoriul devine fundal al
sacrului, suport al viziunii mistice, tratat însă în cheie comică pentru a nu
risca să devină didacticist sau scorțos- academic: ”pasărea mirosea ca tine puful ei avea
moliciunea pielii tale”.
Revolta poetului se produce într-o lume
sufocată de mercantil, într-o lume bolnavă și îmbolnăvită de superficial și obediență, de lichelism și falsitate: ”Iisus a fost
răstignit pe cruce desculț și fără pantofi de lux/...vorbea de suflet, Iubito, de
ceva ce inima ta nu știe să vadă./... pentru ca noi să numărăm norii rătăciți pe cer și-n simțiri să împlinim trăirea./”
Un
alt registru preferat al poeziei lui Ioan Romeo Roșiianu este timpul. Timpul
ca dat filosofic, timpul ca trăire și menire, timpul cu cele trei dimensiuni ale
sale,prezent, trecut și viitor care capătă dinamism și simfonic în preajma sintagmei de natură vasiliană
”prezentul prezentului, trecutul trecutului și prezentul viitorului ” sau ca definiție de tip Stăniloae:
”distanța dintre
chemarea lui Dumnezeu și răspunsul omului la această chemare se numește timp”: ”Mai știi cînd ți-am zis să nu plîngi după
trecut pentru că el a plecat și să plîngi după viitorul ce încă n-a venit?!”
Este scris acest volum cu înfrigurare și disperare, cu revoltă și răvășitoare emoție. Ca un celebru dans al
lumii hispanice: flamenco. Ca un poem despre lumină și flori , despre ploaie și rouă , despre surîs ,
Bunul Dumnezeu și inimă curată: ”(Mai știi cînd ți-am zis că-n Biblie scrie de femei, pasiune și
dragoste și că nimic nu e vulgar?!)”
Scrisorile
Poetului sînt iată trimise din departele aducerii-aminte în aproapele găsirii. Și
sînt atît de ale fiecăruia în parte și ale tuturor întreolaltă.Scrise parcă
dintr-o răsuflare, autorul mergînd pe muchie de cuțit și cîștigînd în
final.Cititorul are în aceste poeme scrise la “patru mîini” un adevărat regal
de artă poetică dar mai ales, un
autentic recital de trăire poetică, fenomen atît de rar în poezia românească de
azi.
DORIN
PLOSCARU
11 dec. 2014,
Piatra Neamț, Vaduri
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu