sâmbătă, 22 noiembrie 2014

EXCLUSIVITATE. TRADIŢII ŞI OBICEIURI DE CRĂCIUN - "COLINDA – O CARTE DE SPIRIT"



Colinda înseamnă bucurie, înseamnă înnobilare spirituală eternă, pentru că am murmurat-o cu toţii, din fragedă copilărie, până în amurgul vieţii noastre. Colinda înseamnă nu numai bucurie şi trăire adâncă, ci înseamnă şi renaştere spirituală, căci la fiecare Crăciun, prin ea toţi îmbrăcăm noi straie ale sufletului. Colinda însamnă aspiraţiile noastre spre mai bine, în acest moment de cumpănă dintre ani, în care timpul ne mută pe toţi, moment în care parcă uităm cu toţii ce a fost greu, în anul care s-a scurs, şi păşim mai încrezători către noul an.
Colinda este cântecul nostru care ne vesteşte că timpul va trage peste anii noştri o perdea şi ne va şopti „aţi mai îmbătrânit puţin”. Colinda este cântecul care aprinde făclia speranţei de mai bine în noi şi prin ea credem că în noul an vom avea parte de bine, vom fi mai prosperi, mai bogaţi şi mai buni.
Şi dacă pornim de la aceste consideraţii, atunci ne putem explica mai bine de ce, din rândul adresanţilor colindei, nu lipseşte nicio categorie socială, căci avem colinde la copil, la flăcău, la fată, la nevastă, la bătrâni, la femei văduve etc. Numai aşa ne putem  explica de ce din rândul adresanţilor nu lipseşte nicio profesie, nici un rang, căci avem colinde la pescar, la vânător, la preot, la birău, la om bogat, la om sărac, la om bolnav, la om singur etc.
Colinda este o mare carte de spirit, care cu cât o citeşti mai adânc, cu atât te impresionează mai mult. „Mioriţa” ne mută în matricea noastră stilistică de spirit, ne mută la apogeul creaţiei şi la izvoarele de căpătâi ale etnogenezei poporului român. Prin „Mioriţa” am zămislit un prototip inimitabil de gândire şi forţă creatoare.
Câte înţelesuri şi concepţii de gândire nu a semănat în colinde acest popor, înzestrat cu atâta imaginaţie şi har creator? Este suficient să luăm, spre pildă, colindele rit de ploaie, cele care descriu aratul şi semănatul, ca să dovedim cu ele că, de când suntem, noi am practicat agricultura şi în zonele sărace de munte şi nu am fost un popor numai de păstori, cum vrut-au unii să ne caracterizeze.
Ce frumoasă poezie narează colindele şi ce mare istorie de spirit stă scrisă în ele! Ce frumos se face prin ea elogiul gospodarului harnic, care „Brazdă neagră răsturnă, / Grâu roşu revărsă”. Prin ea se face elogiul meşterului genial, făuritorul de minuni, căci avem colindă la Meşterul Manole, care ne exprimă supremaţia creaţiei şi culmile frumuseţii pe care omul cu har le poate atinge în cadrul ei. Colinda dezvoltă, adesea, o poezie de cea mai mere frumuseţe, ajunsă la noi după un lung drum al desăvârşirii artistice, pe cale orală. Ea ne impresionează până în străfundul sufletului, prin versurile ei şlefuite ca şi cristalul. „Îngerii când îl văzură, / Mare rugă-n cer făcură. / De ruguţa lor cè mare, / Pomii-n rai se legănarè, / Când cu vârvurile-n sus, / S-a născut Domnu Isus, / Când cu vârvurile-n jos, / S-a născut Domnu Hristos.”
Ce frumoase şi impresionante sunt colindele la fată, în care ea este aşezată în leagăn de mătase, purtat în coarne de boul sur, şi care coase cu mâna-i meşteră straie pentru drăguţul ei. În colindă descifrăm vrăji şi farmece, consacrate căsătoriei şi elementele ei emblematice: inelul, cununa, deoarece căsătoriile trebuiau să se împlinească în câşlegile ce vor veni, ca prin ele să se asigure perpetuarea neamului şi spiţei umane: „Iè-n fântână s-o plecat, / Junii la iè s-o ţâpat, / Inelu’ i-i l-o luat”. Nu lipsesc nici urările direct la căsătorie: „Adă, june, inelù, / Cununa-te-ai cu dânsù”.
Colinda ne oglindeşte o lume fabuloasă, în care domină curajul, cutezanţa, bărbăţia. În căutarea leului nu porneşte un voinic oarecare, ci „viteazul vitejilor”. Leul este găsit undeva, pe un alt tărâm, inaccesibil omului „mirean” (de pe pământ). De acolo este adus legat, însemn al bărbăţiei supreme.
 Dar colinda este şi o mare carte de spirit a creştinismului, prin care specia capătă valenţe, un plus de varietate şi frumuseţe. Prin ea, noi căpătăm acel plus de înnobilare, de care avem atâta nevoie, atunci când ascultăm cu atâta emoţie: „Cum s-a născut Hristos în frig, / În ieslea cea săracă, / Iar boii peste el suflau, / Căldură ca să-i facă”.
Colindul din această grupă ne redă atâtea file din marea carte a spiritualităţii tradiţionale, legate de acest miracol al omenirii, naşterea din fecioară, despre vinderea Mântuitorului, despre răstignirea lui pe cruce de brad, pe care „Cu suliţa l-a străpuns, / Mult sânge şi apă o curs. / Sânge scump, nevinovat, / Păcatu-i pă jos vărsat”. Colindul ne istoriseşte despre călătoria magilor, călăuziţi de steaua călătoare, care „A mers, după cum s-a spus, / Până tocma la Isus”.
Colinda ne îndeamnă la meditaţie şi ne face să fim mai buni, deoarece „La sfârşitul lumninii, / Trâmbiţa-şi-or înjerii, / În patru cornuri de lume, / La tăt omu cu-a lui nume. / Şi or trâmbiţa cu frice, / Domnii şi-mpăraţi or plânje / D-apoi noi, ce-om putè zâce? / Ne-om răscumpăra cu sânje, / Nu cu aor, nici cu-arjint, / Ci cu suflet drept şi sfânt”.
Prin melodii ajunse la noi, după un prea lung drum al perfecţiunii şi prin texte cizelate până la înalte culmi, pe acelaşi drum, ne înfiorăm când ascultăm colindul uciderii pruncilor, despre vânzarea lui Iuda, ori cea în care Isus este căutat de Maica Domnului, sau cea despre Puntea raiului, făcută doar „Pă cât firu capului” şi pe care „Nimeni nu o poate trece, / Numai tri fete fecioare, / Ce le-o fost credinţa mare”.
Cât de mult ne-a legănat copilăria colindul, este greu de redat în cuvinte suficient de expresive. Nimeni nu poate reda cu câtă nerăbdare aşteptam venirea serii acestei neasemuite sărbători, dintre toate cea mai frumoasă şi mai încărcată de trăire spirituală. Nimeni nu poate reda cu câtă bucurie învăţam colindul şi rosteam cele mai frumoase cuvinte pe care le-a articulat vreodată limba română „O, ce veste minunată!”. Nimeni nu poate reda cu cât neastâmpăr insistam  la mamele noastre să ne pregătească traistele albe, legate cu fuior de cânepă, botele cu zurgalăi, pe care le împodobeam cu flori şi cu verdeaţă, să fim mai bogaţi şi mai prosperi şi ca florile de frumoşi. Cine poate reda nerăbdarea şi bucuria cu care o porneam, până anu se culca nici găinile, să ajungem să colindăm tot satul, aşa cum o cereau legile nescrise ale tradiţiei? Cine poate reda în cuvinte cu câtă emoţie ajungeam pe la casele gospodarilor, unde turtindu-ne nasurile îngheţate de fereastră, pentru a privi în casă, să vedem cum se pregăteşte gazda să ne primească? Cine poate reda în cuvinte cum ceream acordul gazdei, după datină, cu „Veseli-ti-i, gazdă? Slobod îi a colinda?” şi cu câtă bucurie rosteam, cel mai adesea, „O, ce veste minunată!”, veritabilă odă închinată sărbătorii, prin care vesteam cel mai mare miracol al omenirii: naşterea din fecioară? Cine poate reda în cuvinte expresive cu câtă încărcătură poetică felicitam gazda către final şi ce mesaj umanistic exprimă poezia rezervată felicitării, specifică sărbătorii, când, la fine de an fiind, prin tot ce se oficiază, se pune sub semnul binelui anul ce va veni. „Şi colinda nu-i mai multă, / Să trăià cine ascultă. / Şi colinda-i atâtà, / Cine-ascultă să trăià.” Şi astfel de formule şi de motive le colindam mai bine, mai expresiv şi mai tare, ca să ne audă gazda şi să se împlinească pe cale magică, aşa cum a lăsat tradiţia: „Noi colinda o gătăm, / Sus, la ceruri o-nălţăm, / Jos, la gazde o-nchinăm, / O-nchinăm cu sănătate, / Pă la gazde, pă la toate”. Da, pe la toate, pentru că nicio gazdă nu este permis să rămână necolindată.
A vorbi despre colindă este ceva temerar şi asta pentru că, niciodată, orice cuvinte am căuta, nu îi putem reda strălucirea. Cine ar putea reda în cuvinte cu câtă încărcătură umoristică făceam aluzie la darurile rituale, la finele colindului: „Daţi-ne-on covrig, / Că murim de frig, / Daţi-ne o nucă, / Să ne vedem de ducă, / Că noi suntem mititei, / Ne mănâncă cânii răi / Şi ne-aşteptă şi tătucu / Şi ne-ngheaţă şi năsucu’ / Şi-om mai rebegi de frig, / Pentru-o nucă şi-on covrig”, sau „Puică neagră stă-nt-o labă, / Mie tri colaci îmi trabă, / Cât rotiţa plugului, / Ici, în straiţa pruncului”, sau „Dă-mi on pic de slăninucă, / Că mi-i frig la o mânucă / Şi-on colac mândru rotat, / La noi în straiţă băgat / Şi-on cârnaţ pă cât on lanţ, / Învârtit pângă grumaz, / Noi să-l trajem pă su’ nas”.
Eram atâta de bucuroşi când îi uram preotului satului, cum numai poporul o ştie face: „Varsă, Doamne, dar şi bine / Dar şi bine de la tine, / Peste casă, peste masă, / Peste oamenii din casă, / Peste noi de la fereastă”.

Colinda ne recheamă şi ne reuneşte pe toţi într-o trăire, într-o bucurie a sărbătorii, într-o visare făcând să coboare în sufletele noastre pacea, liniştea şi smerenia. „O, ce veste minunată!” răsună din nou în sufletele noastre. Răsună întru bucuria de mai bine şi întru bucuria de a trăi frumos în sărbătoare.

                                  de  PAMFIL BILŢIU

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu