Scriitorul
– destin şi opţiune
Recuperarea memoriei, înainte de toate, dintr-o perioadă mai
veche dar şi mai nouă a existenţei noastre, m-a determinat să întreprind acest
demers. Scopul lui este, mai ales, unul de introspecţie, de re/descoperire, a
acelor zone mai mult sau mai puţin cunoscute din biobibliografia unor scriitori
contemporani… Cum scriitorii, oamenii de cultură în general, s-au dovedit a fi
în toate timpurile avangarda prospectivă, credem că, în condiţiile de astăzi, o
mai bună înţelegere a fenomenului literar nu poate fi decât benefică…
1. Pentru un
scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce
rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?
În cazul meu, destinul este cel care a avut ultimul cuvânt,
eu optând pentru cu totul altceva, atunci când a trebuit să aleg; adică în
clasa a zecea am ales profilul real. Este adevărat că am fost două zile într-o
clasă cu profil uman, dar am renunţat.
Nu aş putea să dau o explicaţie logică acestei decizii. Poate a fost de vină
profesorul de matematică din şcoala generală care ne-a insuflat dragostea faţă
de materia sa. Dar am avut şi profesori de limba şi literatura română foarte
buni. Am fost elevă a Liceului «Gheorghe Şincai», unul dintre cele mai bine
cotate licee din Baia Mare, actual colegiu. În clasa a noua, primele mele note
la teze au fost, zece la română şi patru
la matematică. Am fost la olimpiada de limbă şi literatură română pe liceu,
unde am făcut nouăsprezece din douăzeci de puncte. Dar lucrarea mea fusese
anulată pe motive de… scris indescifrabil. Abia după ce profesoara mea, Emilia
Grigoraş, a cerut recorectarea lucrării, a fost luată în considerare. Şi totuşi
profesorul de matematică a fost cel care a insistat să merg la clasa de real.
Este adevărat că am iubit matematica, că ieşeam zilnic la tablă, că eram în
stare să stau o zi întreagă ca să rezolv o problemă, fără să cer ajutorul
cuiva. Dar, din păcate, eram tare dezordonată în scris, iar liniile le făceam
cu mâna. Aveam oroare să trag liniile cu ajutorul liniarului. Din cauza aceasta
în anul întâi de facultate, deşi am fost printre puţinii integralişti din an, a
trebuit să merg în toamnă să îmi dau notarea la desen. Aveam pretenţia să ajung
inginer fără ajutorul rigletei! Mi-a hotărât destinul profesorul de matematică,
domnul Gheorghe Cardoş, Dumnezeu Să-l Odihnească ! care îmi spunea : Trifule,
Trifule (numele meu de fată era Trif), vrei să ajungi un stâlp de cafenea (asta
s-ar fi întâmplat în accepţiunea sa dacă mergeam la «umană»). Să o chemi pe
mama ta la şcoală ca să vorbesc cu ea ! Desigur, ar fi fost mai bine pentru
mine dacă aş fi rămas în «clasa de umană», nu aş fi făcut un ocol atât de mare,
aproape douăzeci de ani, ca să ajung tot acolo… unde îmi fusese scris… în faţa
colii de hârtie. Dacă aş fi făcut profilul uman, aş fi regretat… iar atunci
regretele ar fi fost mult mai dureroase decât sunt acum, când îmi spun cu o anumită nostalgie:
Ce bine ar fi fost dacă aş fi făcut filologie şi nu inginerie! Dar, există şi un dar, scriind de mână
indescifrabil, nu aş fi intrat niciodată la o facultate la care nu s-ar fi dat
examene pe bază de cifre. În cursurile luate de mine la clasă, dacă erau două
cuvinte întregi. Lucrul acesta mă provoca şi îmi punea mintea la contribuţie,
în sesiune. Mai puţin în anul cinci de facultate, când însărcinată fiind, nu am
mai avut răbdare şi am împrumutat caietele colegilor ordonaţi. Mă săturasem de
mine! Nici acum nu ştiu ce aş alege. De fapt mi-ar fi plăcut să fiu profesor de
istorie. Ceea ce ar fi fost perfect pentru mine. Aveam o memorie foarte bună,
dacă citeam o lecţie de câteva ori o reţineam cu virgulele şi cu fotografiile
de pe pagină. În momentele de cumpănă, îmi folosesc memoria şi nu judecata,
deoarece mă pierd şi nu mai pot să judec. Sunt produsul unui sistem şcolar care
s-a bazat pe memoria copilului… care nu a încurajat nici originalitatea şi nici
gândirea. Şi mai am un defect major; pot să mă concentrez şi să gândesc doar
singură şi la mine acasă. Aşadar, acasă cu mine… sunt foarte gravă şi serioasă. Când ajung în
societate, devin brusc veselă şi pusă pe şotii… toate şotiile pe care nu le-am făcut când eram
copil! Atenţie : sunt copilăroasă, nu sunt superficială! Dacă îmi repugnă ceva,
acel lucru este superficialitatea. Sau fac un lucru sau nu îl fac deloc.
2. Istoria
literaturii consemnează, uneori, arbitrar, momentul debutului unui scriitor.
Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?
Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.
În şcoala generală, urmată în comuna Ulmeni de Maramureş,
poetul Emil Florescu a pus bazele unui cenaclu la care, pentru început, au
participat elevii cu note mari la limba şi literatura română. Aşa am început să
scriu la comandă, poezii. Prima mea poezie s-a numit «Râul», acesta fiind
desigur Someşul, care muşcă şi acum din pământul ulmenenilor depunându-l pe
malul celălalt, la Chelinţa lui Emil Gavriş. Încercarea mea suna cam aşa: «
Râul curge încet la vale/ Şi cu el curg
anii mei /El îi poartă înspre mare/ Făr’ să-i pese că-s ai mei». Din copilărie
mi-a plăcut să citesc. Am crescut într-o familie de oameni simpli, dar foarte
harnici, pentru care cititul era apanajul oamenilor leneşi, semeni care
aşteaptă să fie întreţinuţi de alţii. Deci am citit pe ascuns cam tot ceea ce
mi-a trecut prin mână, începând cu prospectele medicamentelor şi terminând cu
romanele pe care le avea în dotare biblioteca din Ulmeni. Nu fac caz de lectura
mea de o viaţă şi nici nu mă impresionează lecturile altora. Aşa cum au făcut ai mei, şi pe măsură ce
îmbătrânesc, respect o singură categorie de oameni: a celor care îşi câştigă
pâinea fără să se milogească la alţii şi fără să aştepte să fie întreţinuţi de
societate pe varii motive şi mai ales pe motivul stupid că ei, ca indivizi, au
o părere foarte bună despre sine! Când maculatorul meu de un leu şi zece bani
s-a umplut cu versuri, am pus punct carierei mele poetice de atunci. Mi-au
plăcut compunerile pe teme libere, foarte rare pe vremea aceea, dar nu am avut
ocazia să fiu ascultată la clasă din aceste compuneri. Aşadar ca elev nu am
avut confirmări ale talentului meu literar şi, ca urmare, nici încredere în
mine. Tocmai de aceea am iubit gramatica şi matematica, materii la care te
puteai verifica singur. În schimb am scris cu plăcere compuneri pentru fraţii
sau surorile colegilor mei de liceu sau facultate. Abia în anii 1990 am început
să frecventez cenaclul literar «Arta» din Baia Mare. În acelaşi an am trimis
nişte proze scurte la festivalul literar «Sorin Titel», festival organizat de către Casa de Cultură din Caransebeş, unde am fost, apoi, invitată. Nu
am putut răspunde invitaţiei, dar am primit, prin poştă, o diplomă, la care mă
gândesc cu plăcere şi acum. Mă bucură, mai ales, acele premii pe care le primesc de la «juraţii»
care nu mă cunosc. Asta nu înseamnă că cele primite din cercurile literare în
care sunt cunoscută nu mă bucură, dar primirea lor declanşează în mintea mea
suspicioasă, zeci de întrebări.
3. Care a fost
drumul până la prima carte ?
După ce am început să frecventez cenaclul «Arta» şi,
încet-încet, am prins curaj şi încredere
în ceea ce scriu, lucrurile s-au aşezat în mod firesc. Am debutat în anul 1993, cu volumul de proză scurtă, «Iubire, sunt un obiect
nezburător». Cea mai recentă apariţie este volumul de poeme, «Cu taxă inversă,
iubirea», 2013.
Am făcut o pauză de cinci ani, timp în care nu am mai scris
nici măcar un rând. Prinsă într-o activitate care nu îmi aducea nicio
satisfacţie, mi-am dat seama că nici lumea literară nu era aşa cum mi-am închipuit-o.
Astfel că am hotărât să pun capăt scrisului. Dincolo de faptul că scriu uşor,
îmi place să cizelez frazele până nu mă lovesc de niciun cuvânt, proces ce
îmi cere muncă multă. Dar Îngerul meu
păzitor a dorit altfel şi, în anul 2005, mi-a adus vestea, magică pentru mine,
că am apărut în Dicţionarul Scriitorilor Români, editat de Academia Română.
Atunci m-a apucat ruşinea. Dar reîncălzirea a fost lungă şi grea. Am avut
momente când mă întrebam: la ce bun să îmi stric ochii, să îmi bat capul, să stau
ţeapănă ore în şir alegându-mă cu picioare umflate? În loc ca timpul liber să
îl petrec stând la soare sau lenevind în leagăn cu o carte în mână sau
jucându-mă cu familia mea de câini. A fost o perioadă în care am avut zece
animăluţe, patru maturi şi şase pui drăgălaşi. Acum am patru. Am muncit mai
mulţi ani ca să îmi amenajez casa şi grădina şi să mă bucur de toate acestea.
Am o mulţime de pomi care au devenit furnizorii mei principali de oxigen. Pot
să stau să admir o floare ore în şir, dar, din păcate sau din fericire,
educaţia primită mă trage de urechi, atenţionându-mă că îmi pierd vremea şi e
cazul să pun mâna să fac ceva util. Prima carte după pauza făcută a fost
«Bărbatul care mi-a ucis sufletul într-o joi», în 2005.
4. Ce
personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic
etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?!
4. Voi răspunde
pe larg la această întrebare. Mai ales că îmi este dat să citesc destul de des
interviuri triste şi sărace de genul: «normal, cunosc mulţi scriitori, doar
trăiesc printre ei, mulţi îmi sunt prieteni, dar nu le voi pomeni numele ca să
nu îi supăr pe cei uitaţi»…
Am participat periodic la «Cenaclul de joi», ctitorit de
către criticul Dan Silviu Boerescu, cenaclu ce se desfăşura în Rotonda Muzeului
Literaturii Române. La şedinţele acestui cenaclu i-am cunoscut pe Ioan Es. Pop,
Ioan Groşan, Horia Gârbea, Gheorghe Iova, Traian T. Coşovei, Lucian Vasilescu,
Ioana Drăgan, Cătălin Ţârlea, Mihail Gălăţanu, Marius Tupan, Ştefania Coşovei,
Iolanda Malamen şi mulţi, mulţi alţii. Am publicat în revista «artpanorama»
înfiinţată de către neobositul Dan Silviu Boerescu. Consider că prezenţa în
paginile acestei reviste a însemnat debutul meu literar. Am participat la
diverse târguri de carte, preferatul meu
fiind Gaudeamusul «de toamnă». Am avut ocazia şi plăcerea să lansez la acest
târg trei volume: în anul 2005, Bărbatul care mi-a ucis sufletul într-o joi,
Editura «Dacia», în 2007, „Mariatereza sunt eu” şi „Nu Motanul şi Fiul”, ambele
apărute la Editura «Rao Internaţional» şi în 2009, Reparăm onoare şi clondire,
Editura «Limes». La aceste lansări am avut privilegiul să ia cuvântul: Nicolae
Breban, Gheorghe Iova, Horia Gârbea, Neagu Udroiu.
Mi-au onorat casa, în trecere fiind prin Baia Mare: Marga Labiş, George Volceanov,
Doina şi Gheorghe Iova, Ştefan Popa Popa‘s, Adam Puslojic, Cristina şi Nicolae
Breban, Augustin Buzura, Ştefania şi Marin Mincu, Varujan Vosganian, Irina şi
Nicolae Manolescu, Mircea Muthu, Andrea Hedeş, George Vulturescu. I-am avut ca
oaspeţi pe Gheorghe Iova, Nora Iuga, Domniţa şi Alex. Ştefănescu, Dan Cristea,
Horia Gârbea, Dan Silviu Boerescu, Gabriela şi Gheorghe Grigurcu, Gabriel
Chifu, Adrian Popescu, Iuliu Raţiu, un cristian, Flavia Cosma. Cu ocazia unor
colocvii literare, am cunoscut
scriitorii consacraţi pentru
copii: Mircea Sântimbreanu, Iuliu Raţiu, Silvia Kerim, Crina Bocşan Decuseară.
Am participat la Festivalul Internaţional «Zile şi Nopţi de
literatură – Neptun», unde invitatul de onoare a fost, în acel an, Jean
D’Ormesson. Acolo i-am cunoscut pe Simona Constantinovici, Ilinca Ilian, Florin
Bican, Florin Toma, Denisa Comănescu, Nicolae Prelipceanu şi pe cei veniţi din
alte părţi ca Madeleine Thien, Mohamed Salmawy, Moaen Shalabia, Adil Alev,
Thorum Erli Valdimarsdottir, Donny O’Rourke, Cheryl Antao-Xavier. Am făcut
parte timp de patru ani din consiliul USR,
unde am cunoscut o mulţime de scriitori sau i-am întâlnit pe cei
cunoscuţi înainte: Nicolae Manolescu, Gabriel Chifu, Horia Gârbea, Lucia
Verona, Dan Cristea, Irina Petraş, Marta Petreu, Doina Cetea, Liviu Ioan
Stoiciu, Mircea Opriţă, Gheorghe Schwartz, Daniel Cristea Enache, Dan Mircea
Cipariu, Leo Butnaru, Gelu Vlaşin, Simona Cioculescu, Gabriel Dimisianu, Cornel
Ungureanu, Mircea Mihăieş, Paul Aretzu, Lucian Vasiliu, Mircea A. Diaconu,
Cassian Maria Spiridon şi mulţi alţii. Unora le sunt simpatică, altora nu.
Dincolo de barierele lor psihologice, cunoaşterea lor m-a bucurat şi m-a
îmbogăţit. O simpatie aparte am avut pentru Doina Ruşti, un fel de simpatie la
prima vedere. Din păcate, din cauza unui pamflet nevinovat, zic eu, Doina s-a
supărat atât de tare încât m-a scos din lista sa de prieteni. FB. Imi place să
cred că acel pamflet şi… nu succesul ei fulminant au schimbat atitudinea Doinei
faţă de mine. Apropo de pamflete, am o rubrică în revista sătmăreană «Acolada»
patronată de Radu Ulmeanu şi Gheorghe Grigurcu, rubrică ce s-a numit fie
«Migdale dulci-amare», fie «Texte cu nume», sau «Texte fără nume». Spăşită,
anul acesta, m-am întors la primul nume «Migdale dulci-amare». În această
revistă am onoarea să public alături de: Gheorghe Grigurcu, Radu Ulmeanu, Barbu
Cioculescu, Radu Mareş, Magda Ursache,
Alex. Ştefănescu, Lucia Negoiţă, Luca Piţu, Alexandru Petria, Angela Furtună,
C.D. Zeletin, Claudia Moscovici, Liviu Antonesei, Tudorel Urian, Nicolae
Prelipceanu. Nu am să omit nici revista
băimăreană «Nord Literar», la a cărei naştere am participat şi unde sunt
redactor asociat, revistă condusă de criticul Gheorghe Glodeanu şi de Săluc
Horvat. În paginile sale poţi întâlni numele lui Marian Ilea, Gheorghe Pârja,
Daniela Sitar-Tăut, Ana Olos, Tatiana Dragomir, Crina Bud, Lucian Perţa, precum
şi ale altor colaboratori din ţară şi străinătate.
Am participat de-a lungul anilor la multe festivaluri de
poezie: Poesis – Satu Mare, organizat de George Vulturescu, Caiete Silvane –
Zalău, condus de Daniel Săuca, Sighetu Marmaţiei, organizat de Vasile Muste şi
Echim Vancea, «Tudor Arghezi» – Târgu Jiu, condus de Ion Cepoi, «Ioan
Minulescu» – Slatina, organizator Paul Matiu, directorul bibliotecii «Ioan
Minulescu», unde l-am întâlnit pe Cosmin Perţa, maramureşeanul nostru proaspăt
premiant al acelui festival.
Cunoscând atâţia scriitori, am cunoscut şi multe soţii de
scriitori. Am relaţii excelente cu Domniţa Ştefănescu, la a cărei editură
«Maşina de scris» am scos trei volume: «Secol de vânzare», «Mi-e dor de-o pohtă
bună» şi «Cu taxă inversă iubirea». Ţin foarte mult la Gabriela Grigurcu, o
fiinţă delicată care este muză, copil, mamă şi sprijin de nădejde, mereu
alături de soţul ei, Gheorghe Grigurcu. Cu Doina Iova colaborez de mult timp.
Împreună cu alţi scriitori, am fost prezenţi la întâlnirile cu elevii de la
liceul bucureştean, unde Doina este profesoară. In fiecare an, ea împreună cu
alţi dascăli, (aş aminti-o pe Mariana Pârcălăbescu), organizează un concurs de
literatură pentru elevii din toată ţara. Am o relaţie foarte bună cu Ruxandra
Gârbea, o cunosc bine pe Irina Manolescu. Simpatizez cuplul «Anamircea» Petean.
Am cunoscut familia Horia Bădescu la
Paris. Ei au găzduit în anul 1998, la Centrul Cultural Român din Paris, o
expoziţie a elevilor băimăreni conduşi
de pictorul Gheorghe Makara. Am cunoscut în drumurile mele şi alte soţii
iubitoare de cultură cum ar fi soţiile lui Radu Mareş, a lui Liviu Ioan
Stoiciu, a lui Lucian Perţa, etc. Am interacţionat de multe ori cu
Rozalia-Maria Muste şi Claudia Vulturescu.
Am insistat pe acest subiect deoarece iubesc oamenii şi cu atât mai mult
artiştii şi scriitorii, aceste fiinţe, unele fireşti, altele bizare, care
populează viaţa literară. Am trăit ani de zile în internate şi cămine
studenţeşti, ca urmare sunt sociabilă şi respect termenul «colectivitate». Nu pot
să mă plâng, am cunoscut oameni deosebiţi, talentaţi şi plin de farmec care
mi-au înfrumuseţat existenţa prin clipe greu de şters din memoria afectivă.
Debutantă fiind, am sperat să primesc o mână de ajutor. Nu ştiam care este
genul care se potriveşte mai bine filonului meu literar. Nu l-am primit la
debut, aşa că m-am risipit după cum m-a tăiat capul! Am fost inginer stagiar,
am fost, ani buni, programator-analist la Centrul Teritorial de Calcul – Baia
Mare, am fost şi mic întreprinzător. Dar singurul lucru pe care îl doresc şi
îmi dă satisfacţii este să scriu. Poate abia acum îmi dau seama cât mi-am dorit
să fac parte din rândurile scriitorilor. Nu doresc să trăiesc din scris,
deoarece nu mă adresez maselor largi, nu doresc să trăiesc «în pustiu», plină de
mine, ci doresc să fiu o voce inconfundabilă într-un cor ale cărui voci unice
să îmi încânte sufletul. Fără nici un
dubiu, nu doresc să fac parte dintr-o literatură care, are toate şansele să
devină un sport de masă!
5. Raportul
dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă constituie o mare problemă a
lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre
cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?
Răspund, parafrazându-l pe Caragiale, aceste raporturi
«există, dar lipsesc cu desăvârşire»! Nu voi răspunde, întrebând nepoliticos
dacă cetăţeanul respectiv s-a turmentat înainte sau după o lectură oarecare.
Pentru început, voi ilustra răspunsul referitor la raportul scriitor-putere,
prin cele două iremediabile pierderi: Casa Monteoru, clădirea unde şi-a dus
veacul Uniunea Scriitorilor din România, şi Muzeul Literaturii Române. Ar fi
fost atât de simplu pentru cei care conduc destinele ţării, în grup sau de unii
singuri, să dea una dintre «minunatele-ordonanţe» care ne conduc de la
începuturile noii orânduiri, prin care clădirile istorice, sedii importante, să
nu fie restituite, proprietarii să fie despăgubiţi într-un fel sau altul. Dar
cui să-i pese de cultura românescă? Dacă ne uităm spre cine o păstoreşte, ne
apucă ameţeala! Românul iubitor de lectură are o nostalgie: regretă vremea când
avea bani dar nu avea de unde să cumpere cărţi, ele vânzându-se «pe sub
tejghea». Omul ştia un lucru, cărţile se vindeau pe sub mână deoarece erau
cărţi bune. Acum sunt la vedere, dar cetăţeanul respectiv fie că nu are bani
pentru cărţi, fie că nu mai ştie ce să aleagă, fie că nu are chef de lectură –
mai ales noul tip umanoid, născut şi educat în stil «steroizi, fiare, silicon,
ţoale de marcă, cluburi şi distracţie». Dacă cititorul nu îşi permite să
cumpere cărţi, îi vin în întâmpinare bibliotecile săteşti, orăşeneşti,
judeţene. Este bun şi cititorul-bibliotecă, dacă cărţile tale sunt pe rafturile
bibliotecilor!
Fără îndoială că scriitorul nu poate face abstracţie de
realitate, oricât ar fi el «cu capul în nori». Dacă nu m-aş fi simţit agresată
de unii semeni şi de ceea ce se întâmplă în jurul meu, nu m-aş fi apucat să
scriu pamflete, care nu sunt chiar pamflete, le mai îndulcesc puţin. Şi aşa
scrierea lor îmi dă o stare de disconfort. Mi-ar plăcea să vorbesc la
superlativ despre oameni şi despre realitate. Faptul că părinţii mei au avut
mici nemulţumiri la naşterea mea, nemulţumiri de care îmi mai aduceau aminte
din când în când – mama mea, dincolo de faptul că a fost frumoasă, harnică,
avea şi un umor ieşit din comun – m-a făcut să mă străduiesc să nu deranjez pe
cei din jur cu prezenţa mea. Dorită sau nu, am venit pe lume ca să împart
iubire, bucurii şi bună dispoziţie. Deviza mea este: «Moarte oamenilor gravi şi
a celor fără simţul ridicolului şi al umorului». Marele regret al părinţilor
mei a fost acela că nu am fost băiat, eu fiind a doua lor fiică. Şi eu regret
acest lucru. Cu totul altul ar fi fost destinul meu. Nefăcând parte din rândul
cleopatrelor, adică al acelor femei care îşi folosesc calităţile fizice pentru
a obţine tot ce vor, feminitatea mea mai mult m-a încurcat decât m-a ajutat.
Aşa cum, vrând-nevrând, genul din care facem parte ne influenţează scrisul, tot
aşa realitatea, care din păcate a luat-o razna, îşi pune amprenta asupra noastră.
6. Literatura –
la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs.,
literatura română contemporană?
Perioada romantică a literaturii s-a încheiat. În vechea
orânduire, scriitorul era la loc de cinste. Editurile erau de primă mână iar
cei mai mulţi scriitori erau autentici. Cărţile se tipăreau pe gratis.
Scriitorii primeau bani în avans, având dreptul să locuiască în casele de
creaţie existente, unde se pare că le venea pe loc şi «inspiraţiunea». Împrejurarea că am fost evacuaţi din spaţiile
încărcate de istorie în care scriitorul era privit ca un zeu creator, certifică
faptul că această societate nouă nu dă doi bani nici pe scriitorul român şi
nici pe literatura lui. Evacuarea
criminală a manuscriselor din Muzeul Literaturii Române ne duce la concluzia că
societatea, prin reprezentanţii săi împuterniciţi, nu numai că nu-i
preţuieşte pe scriitorii contemporani,
dar nu respectă nici clasicii literaturii române. Prin aruncarea ei în stradă, literatura trece, la propriu, prin cea mai neagră perioadă a sa!
Este adevărat că în fiecare bloc şi la fiecare cvartal de
case există câte un aşa-zis scriitor, ceea ce nu ar fi atât de îngrijorător.
Îngrijorător este faptul că, înmulţindu-se iepureşte scriitorii, cititorii
încep să se plictisească sau să devină neîncrezători. Ba mai mult cititorul îşi
spune: Aşa o carte pot să scriu şi eu! Zis şi făcut ! Cei care ar trebui să
facă ordine în literatură, ajutând pe cei talentaţi să iasă la suprafaţă, nu o
fac, deoarece s-au apucat la rândul lor de scris. În curând nimeni nu va mai
gira pentru cineva care nu are, dacă nu un doctorat în filologie, măcar
facultatea respectivă. Îmi este neplăcut să afirm aceste lucruri, dar ne
îndreptăm spre o dictatură şi în literatură, pe care eu o înţeleg aşa: de frica
valului uriaş de neaveniţi, nucleul puternic al filologilor taie accesul
oricărui nefilolog. Ceea ce este o noutate, până nu de mult lucrurile stăteau
aşa cum ştim, filologul critica şi scriitorul scria. Acum, mă repet, filologul
scrie şi el, mi se pare normal să fie şi printre ei mari talente, dar, din
păcate, foarte puţini dintre ei fac critică şi când o fac, nu se duc prea
departe, preferă propria ogradă şi cărările bătătorite.
Am fost şocată când un poet binecunoscut – nu îl numesc,
deoarece sunt sigură că nu are nimic cu mine vrând doar să îmi dea un sfat
prietenesc, sfat ce îngloba, mai mult ca sigur şi părerile altora – mi-a spus:
să ştii că citesc cu plăcere textele despre copilăria ta şi mâncărurile de
atunci. Dar pamfletele din Acolada nu îţi plac ? Îl întreb eu cu o voce mică.
Nu, zice el. Ce te-a apucat să scrii acele texte, doar nu îţi închipui că
interesează pe cineva părerea ta. Pe româneşte, cine sunt eu să am păreri? Eram
vreun critic cunoscut? Eram vreun doctor în filologie? Conduceam vreo editură?
Ori poate vreo revistă, vreo facultate de filologie sau filosofie? La toate
întrebările, răspunsul meu este Nu ! Mi s-a confirmat părerea pe care mi-am
făcut-o de-a lungul anilor, aceea că cel mai puţin contează să ai talent; în
cazul «Acolada» se pare că nu are importanţă că textele sunt scrise bine… dacă
nu sunt cineva! Nu mi-aş pierde vremea scriind, dacă nu aş fi sigură că sunt un
scriitor născut şi nu făcut; nu degeaba a afirmat criticul Gh. Grigurcu că:
«scriitura mea se recunoaşte fără semnătură». La debut, mi s-a întâmplat
acelaşi lucru. O cunoştinţă, ziarist bucureştean, mi-a zis după ce a citit volumul meu de
debut: Ce păcat că nu ai un nume cunoscut, altfel cartea ta va irita pe mulţi !
Atunci, întreb eu? Cum se construieşte un nume în literatură, dacă nu scriind
bine? Certamente, trebuie să ai o poziţie (!!!) şi un nume consacrat deja
(!!!). Această bătălie surdă între scriitorul cu doctorate şi pârghii şi cel
care are doar talentul, talent ce îi irită pe cei ce nu-l au, a lăsat portiţa
deschisă «hoardelor scriitoare – pe internet sau pe hârtie – de literatură pe
care eu o numesc, «literatura proceselor verbale». Urmată de cea a jurnalelor
lacrimogene, a literaturii pentru recruţi, a literaturii scrise de «staruri» şi
femei fatale care simt nevoia să spună
cititorului avid de a şti… cu cine au făcut amor şi de câte ori pe zi !
Faptul îmbucurător că unii scriitori au reuşit să răzbată
afară – fie că au editat o carte la o editură străină, fie că au fost traduşi,
aşteptând consacrarea internaţională – nu cred că va putea scoate literatura
din impas. Îmi este frică de ziua când
scriitorul aşa cum îl ştim şi cum l-am iubit, fără studii înalte, bonom, beţiv
şi afemeiat… dar mustind de talent, va dispărea cu totul. Lupta dintre
scriitorul intelectual – care are «pthita-cuţitul» şi pârghiile care să-l
propulseze în atenţia publicului larg – şi cel doar talentat este o luptă
inegală care inevitabil va duce la eliminarea celui din urmă. Păcat, deoarece
cele două tabere ar trebui să se ajute, au nevoie unii de alţii, tocmai pentru
a contracara valul avortonilor literari.
Ciudat este că România nu se confruntă nici cu
valuri de pseudo-pictori şi nici
cu valuri de pseudo-muzicieni – este greu să plagiezi un tablou sau un cântec –
ci cu valuri uriaşe de lucrători cu pixul. Mulţi dintre ei nu au nicio
ocupaţie, sunt doar stâlpi de cafenea care speră să trăiască din literatură,
fără nicio muncă. Până nu de mult literatura gonea pe autostradă, veselă,
sănătoasă, plină de ea. Acum, silită să se înghesuie pe un biet duleu, începe
să se simtă vinovată, lăsând privirea în jos, învinsă de privirile pline de
dispreţ ale unor neica nimeni!
7. Credeţi că
există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program”
al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?… Pe când o nouă carte?…
Nu îmi permit alinturi de felul acesta, mă aşez şi scriu
până îmi obosesc ochii şi îmi înţepenesc picioarele, la masa de scris. Nu îmi
place să scriu noaptea, sunt o fiinţă solară care iubeşte dimineţile, ce pot să
înceapă chiar la ora patru. Am scăpat de multă vreme de spaima că nu îmi va
veni inspiraţia. Slavă Domnului! Aştept să îmi iasă o carte de poeme în limba
engleză, traducerea Adriana Volceanov. Am pregătită o cărticică pentru copii,
pe care o dedic nepoţelului meu, Darius şi, bineînţeles, tuturor celor care iubesc animalele şi
copiii. Pregătesc un nou volum de pamflete. Şi desigur că este cazul să urmez
sfatul lui Gheorghe Iova să rescriu «Billclintonienii».
Iubesc literatura, şi iubesc să scriu. Mă consider un om
bun, căruia nu-i alunecă mâncarea pe gât, dacă cel care se uită nu are ce mânca. În schimb, nu sunt de acord cu
cei care ajută diverşi săraci (mama mea spunea că nu există săraci ci numai
oameni cărora le este ruşine să muncească), să scoată cărţi pe motive
umanitare. Literatura este locul de întâlnire al celor talentaţi şi aşa trebuie
să rămână. Talentul nu are nimic cu sărăcia sau bogăţia unui individ. Avem în
România zeci de reviste, care au puterea să debuteze, prin concursuri anunţate,
pe cei talentaţi, oricare ar fi statutul lor social! Sub nici un chip nu
doresc, sper să fiţi în asentimentul meu, ca Literatura Română să devină „Azil
de noapte”, nici măcar „Azil de zi”!!!
7 + UNU. În
contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii
noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă
reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.
Voi da curs cu plăcere şi acestei întrebări-invitaţie.
Dragă Petruţ Pârvescu, îţi mulţumesc pentru întrebări! Urez, cititorilor şi scriitorilor
deopotrivă, multă putere de muncă şi inspiraţie.
Florica Bud
P.S. În viitorul apropiat,
pe baza unui proiect, intenţionez să
scot o carte de interviuri si anchete literare cu/şi despre scriitorii din
România şi nu numai…
Cu prietenie si respect,
p.pârvescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu