Editorial - Cine suntem și spre ce mergem?

 știu ce m-a apucat zilele astea dar n-am avut liniștea, nici pacea sufletească de care aveam atâta nevoie. De fapt, ar trebui să recunosc! Îmi plac prea mult sărbătorile, mai ales sărbătoarea Crăciunului - Marele Praznic al Nașterii Mântuitorului - și-n fiecare an îl aștept cu nerăbdare, cu inocență precum un copil. Îl aștept cu-atâta drag, și când să mă bucur cu adevărat de sărbătoare, întotdeauna intervine câte ceva ce umbrește totul – ba se schimbă planificarea în serviciu și din cel care eram liber, ajung să intru în serviciu, chiar în ajun sau în noaptea de Crăciun, ba primesc cine știe ce veste tristă, ce nu mă lasă, moral, să petrec, așa cum aș dori.  Vă dați seama, cum e după ce-ți planifici cu familia, cu prietenii, cu ori-cu-cine ți-ai  planifica, să ajungi să le spui, așa ca pe ultima sută de metri, eu nu mai pot petrece alături de voi ... Teoretic m-am împăcat cu ideea, și nu vreau să fac nicio referire la careva sau cineva, oricât de personal ar suna acest articol. Dar, în general, fiecare își face planuri, antrenează și pe alții, (soție, socri, copii, frați, surori, verișori, prieteni) dacă poate, în planurile de sărbătoare, și când colo totul este dat peste cap, în doar câteva clipe. Poate nu ai dorit să pleci cine-știe-unde, ci mai degrabă, ți-ai dorit să ajungi la țară, la părinți, la socri, acolo unde orice sărbătoare are un farmec aparte. ,,La țară”, că se tot practică și o astfel de abordare, totul e diferit, față de ceea ce se întâmplă la oraș, spre exemplu. Aici, ,,la țară” parcă mai există miracole, mai există magie, mai există frumusețe, mai există sărbătoare, mai există oameni puternici. Întâmplător sau nu, de fiecare dată când am avut ocazia să fug de sărbători, undeva, știți unde am fugit – la țară, doar unde!

Nu

              Vremea copilăriei mele a trecut, dar asta nu înseamnă, că în suflet nu suntem copii. Mă declar încă un copil, dar ,,unul, cu copii”, veți fi tentați să ziceți, și aveți perfectă dreptate. Dar, se mai zice în popor, că atâta timp cât îți trăiesc părinții, ești încă un copil. Ei, e perfect adevărat, și va trebui să vă mărturisesc, cu mare bucurie, că eu încă mă bucur și mulțumesc Sfântului, că-mi trăiesc amândoi părinții. Nu mai sunt tineri, dimpotrivă, sunt bătrâniți, gârboviți, cu sănătatea nu stau prea grozav, ba nici cu văzul și nici cu auzul, dar astea ne face să-i iubim și mai mult, doar gândindu-ne că au îmbătrânit – crescându-ne, iubindu-ne, ocrotind-ne, dăruindu-ne din toate bunătățile pământului. Îi iubim pentru că sunt părinții noștri și-i iubim așa cum îi avem, fără a judeca ori a critica. Nici nu avem acest drept. Sunt părinții noștri și datorită lor existăm, suntem și fi-vom de-acum și-n veac. Nefericirea face că nu toți din lumea asta au asemenea bucurii. La unii dintre dumneavoastră le-au plecat părinții pentru a se alătura neamului ,,cel adormit”, dar mai sunt unii, un pic mai norocoși, la care le mai trăiește câte un părinte – fie mama, fie tata. Povestea ar putea fi continuată, dar nu acesta este subiectul ce doresc a-l aborda.

              Cine suntem? Am eu o vorbă ... călători prin lumea asta! Și, din punctul meu de vedere chiar ni se potrivește această definiție. Așa e ... suntem niște călători. Veșnic în fugă pentru a rezolva din problemele de zi cu zi, veșnic nemulțumiți, una-ntr-una agitați, fără pic de liniște, ba și cuprinși de-o oboseală, cronică aș mai adăuga ... figura perfectă a călătorului etern. Eu, chiar mă întreb, uneori, ,,până când?”. Găsesc și răspunsul. Dar parcă nu-mi vine să-l scriu aici ... dau vina pe mine, pentru că nu știu să-mi controlez viața, problemele, pentru că nu știu să mă organizez. De la mine pornește totul! Eu, sunt cel care trebuie să-mi aranjez programul astfel încât să nu fiu stresat, să nu fiu agitat, să am timp pentru copii, soție și familie, să am timp pentru mine, să am timp pentru o bere – chiar, de ce nu? – să am timp să mă odihnesc, să am timp și dorință să mă pregătesc profesional. Și câte și mai câte ...

              Cine suntem? Uneori spun despre mine că sunt un nemernic și tot îmi dau dreptate. Chiar sunt un nemernic pentru că nu am timp niciodată de mine sau de cei mai important în viața mea. Nu știu care-mi sunt prioritățile, dar văd prioritățile altora. Nu știu care-mi este scopul, dar văd scopul altora, al tuturor celor din jurul meu. Mereu mă zbat și mă agit după cele ale trupului, nevoințe, veți fi tentat a zice. Lucruri firești. Cine nu-și dorește o haină elegantă și mereu la modă, cine dintre noi nu-și dorește o viață mai bună, și-atunci alergi în stânga și-n dreapta, în sus și-n jos, pentru a face rost de bani, că doar fără de bani nu rezolvi nimic. Banii ... banii ... și iar banii. Dar ce fac cei care nu au bani? Ei nu trăiesc ca mine? Ba da! Probabil, doar că nu au atâtaea câte am eu, dar nu au nici dorințe câte am eu. Își duc traiul de pe-o zi pe alta, fără speranță, fără vise, fără împliniri ... Nici asta nu e viață! Din punctul meu de vedere, viața fără vis, speranță și împlinire nu este viață. Adică nu e o viață de om! Sunt tot mai mult tentat să zic – asta ar fi o viață de animal. Iertare, pentru profunzimea explicației.

              Și uite așa, de mici până suntem mari, de tineri până suntem bătrâni, din an în an, din lună-n lună, mereu fugim după avere, bogăție, mereu fugim după mai mult, fără să ne gândim preț de-o secundă la biserică, la rugăciune, la post ... cel puțin aici mă încadrez și eu. Mereu avem vise ... și speranțe ... cel puțin, nu-i așa, sperăm la un trai mai bun, mai îndestulător, mai bogat. Sperăm la astea fără a fi mulțumiți de ce-avem lângă noi. Doar la Marile Praznice ce ne mai aducem aminte că suntem oameni, că avem părinți, că avem vecini, că ar trebui să fim umani ... până în pragul sărbătorii, când începem să trimitem mesaje ,,tuturor celor dragi”. Asta s-o credeți dumneavoastră că ... tuturor celor dragi. E un moft! Și moftul acesta, de multe ori, devine o mare prostie. Trimitem mesaje prietenilor, cunoscuților, colegilor de muncă ... să demonstrăm ce? Ce? Că suntem ,,beton”, sau ,,cool” cum se tot zice, adică în pas cu lumea? Da! Trimitem mesaje că avem o ofertă generoasă la abonamentul de telefonie mobilă unde, pe lângă minutele incluse în abonament, mai primim și ,,nu știu câte mii de mesaje ... în rețea”. Am, deci, mesaje, hai să trimit și eu, ca să fiu în pas cu lumea, că doar de sărbători fiecare trimite și primește mesaje. Ei, iar sunt obligat să scriu că o dată cu aceste mesaje, ba trimise, ba primite, demonstrăm cine suntem cu adevărat. La modul cel mai sincer ... Eu, din acest punct de vedere, am apreciat întotdeauna ideea de-a primi sau trimite mesaje. Asta înseamnă că persoana destinatară este în atenția ta, adică, poate că o respecți câtuși de puțin, poate reprezintă ceva pentru tine, poate este un model moral de viață, poate este foarte bine pregătit profesional și-atunci îl apreciezi din acest punct de vedere, poate îți este cu adevărat drag, poate ... poate ... poate ... fiecare ar putea avea o explicație logică și pertinentă. Nimic greșit, dacă acestea sunt criteriile de referință e perfect. Mă bucur!

Dar stați așa, că nu am terminat, abia de-aici încep să mă agit, să mă enervez, să refuz ideea de mesaj ... pentru că, nu trimiți doar mesaje simple, plăcute la citit, ci din alea ...,,ups”, de ți-e greață și silă să le citești. Doamne, cum îi suporți!

              Cine suntem de fapt? Suntem de fiecare dată, doar ,,ăia”, din spatele telefonului – perfizi, superficial, mereu subiectivi în ceea ce facem, mereu dorim să fim spirituali - și nu la adevărata spiritualitate fac acum referință ... vă dați seama că nu la mesajele care îndeamnă la împăcare, la dăruire, la iubire este vorba. Și, mi-ar place să cred că fiecare dintre noi a primit cel puțin un mesaj ,,porcos”, în preajma unor astfel de mari sărbători, tocmai pentru a demonstra că ce zic este certitudine. Nu am citit niciodată astfel de mesaje, din ,,cap-coadă”, pentru că imediata reacție a fost să-l șterg din memoria telefonului personal. Am ținut minte expeditorul. Eu, pentru a mă revanșa, i-am trimis răspuns, un mesaj sincer, pornit din suflet, încărcat mai mult sau mai puțin emoțional, în fine, așa cum am crezut de cuviință că ar trebui să fie astfel de mesaje, la astfel de mari sărbători. Nu ca să fac mișto de acel prieten, dimpotrivă, pentru a-i demonstra că altul este inclusiv mesajul sărbătorii pe care fiecare o așteaptă cu sufletul. Și iar mai adaug ceva ... fiecare a trebui s-o aștepte cu sufletul, așa cum se cuvine. Așa se face că ani în șir nu am trimis mesaje (nici nu avem oferta de abonament cu mesaje, eu le trimiteam întotdeauna pe ,,cost suplimentar”, dar nu asta-i problema, pentru că-ți asumi plata facturii, nu!?). Am încercat atât cât mi-a fost cu putință, să vorbesc cât mai mult despre semnificația sărbătorilor, nu ca să mă dau a-tot-știutor, nu! Pentru mine astfel de sărbători sunt mai aparte. Le aștept cu mult drag, dar nu știu cât sunt de pregătit spiritual pentru a le întâmpina, iar pentru ,,nepregătirea mea spirituală” cer iertare Domnului, promițându-mi, cel puțin mie, că la următorul Mare Praznic voi fi mult mai pregătit, dar nu de fiecare dată a și fost așa. 

            ți să-i numești ,,cei dragi”. Probabil au vrut să-ți strice din  bucuria sărbătorilor tocmai pentru că te știau prea bine. Dacă asta ar fi explicația lor, atunci răspunsul meu este sincer – DA! – au reușit să-mi strice din buna dispoziție cu care așteptam sărbătoarea. Da, au reușit! Mă bucur, și chiar recunosc în fața multora, că am mulți, foarte mulți prieteni. Drept dovadă memoria telefonului meu este arhiplină. Nu mai am loc nici pe cartelă, nici în telefon, dacă ar fi să mai adaug alți prieteni, dar asta e! Poate că e bine să ai mulți prieteni, poate că nu e așa de bine, nu vreau să judec. Judec și condamn doar mesajele ,,acele porcoase”, scrise și trimise de sărbători, asta-i clar. Abia în acest an am trimis și eu câteva mesaje, așa, de dragul aducerii aminte, cum se expediază mesajele de pe telefon, că altfel cred că aș uita. Nu prea utilizez astfel de comunicare prin mesaje. Dacă am ceva de-a-i transmite unui prieten îl sun, îl aud și mă aude, nimic mai simplu.

  Mă întorc iar la mesajele trimise de către prieteni, de către cei ,,dragi”, dacă mai po

              Vin și totuși întreb, de ce trimit astfel de mesaje, tocmai în preajma Marilor Sărbători? De ce atunci? Și, totuși sunt cinstit în fața dumneavoastră, mărturisindu-vă, că dacă aș primi astfel de mesaje, în oricare alt moment al anului, nu m-aș supăra așa de tare. Le primesc doar de Paște și de Crăciun – două din Marile noastre Praznice. La Învierea și la Nașterea Mântuitorului. De ce, dragilor și bunilor mei prieteni? De ce? Explicați-mi, vă rog, și mie ca să vă înțeleg logica! Și-apoi să vă iert, dacă se poate ierta. Sunt rău de această dată, dar chiar sunt împotriva mesajelor de gen. Nu văd în ele nici ironie, nici umor, nici zâmbet, dimpotrivă la astfel de sărbători ar trebui să râdem, să ne veselim că am ajuns a le petrece, că și așa viața-i extrem de scurtă. Ferice de cei ce nu au telefoane mobile! Dar, oare, putem trăi fără telefon mobil? Deși, vai câți prieteni am, care au două-trei telefoane, în toate rețelele. La ce le-or folosi, mă întreb, câteodată? E moftul lor și nu e treaba mea nici măcar să pun astfel de întrebări. Poate, din punctul meu de vedere, câte-or vrea, mie, sigur îmi ajunge unul, uneori și ăsta e prea mult și obositor.

              Trimite-mi un mesaj, și-am să-ți spun cine ești cu adevărat. Pe vremea tinereții noastre, am învățat un proverb pe care nu mulți îl uită: - spune-mi cu cine te însoțești ca să-ți spun cine ești! În modernitatea lumii pe care cu toții o trăim vrem-nu-vrem, mai poate fi adăugată și următoarea zicală: trimite-mi un mesaj de sărbători, ca să-ți spun cât de bun creștin ești!  Și-acum, dacă tot vorbeam de mesaje bune-rele, frumoase-urâte, nu finalizez acest articol până nu vă trimit un mesaj, așa ca de sărbători, sărbătoarea Marelui Praznic al Nașterii – rugându-l pe Dreptul Judecător să vă dăruiască pace și lumină în suflet, credință și rugăciune, iubire și respect față de toți cei din jurul dumneavoastră. Măcar în al doisprezecelea ceas să fim, pentru o secundă, un pic mai altfel – dar așa cum ar trebui să fim – sinceri, inimoși, respectuoși.  Sărbători fericite și-un An Nou fericit – fără mesaje pe care nu ai vrea să le citești. Doamne ajută să petreceți cu cinste, cu bucurie alături de cei dragi!

Cine suntem cu adevărat? Uitați-vă în jurul dumneavoastră, uitați-vă în oglindă, și-apoi analizați ceea ce vedeți – ură, dispreț, minciună, neputință, nevoință, disperare, lume care nu știe zâmbi, oameni care nu se știu bucura, oameni care nu au pentru ce se mai bucura, oameni neputincioși, oameni care trăiesc și respiră aerul degeaba. Secolul XXI? Răspuns corect – DA! Cunoscând toate acestea, îmi dau seama, că nu așa un secol, mi-aș fi dorit. Nu știu dacă-mi doresc să mai trăiesc într-o astfel de lume. Și totuși trăiesc pentru că am vise, pentru că am speranțe, pentru că am pentru ce trăi – cel puțin pentru a mai scrie câte ceva despre lumea din care facem parte. Fiind la final de an, permiteți-mi să vă mulțumesc pentru toate cele bune trăite și petrecute alături de dumneavoastră. Un AN NOU fericit cu vise și împliniri!

                               Vasile Bele - decembrie, 2013