Statul român îşi supune contribuabilii uneia dintre cele mai
mari poveri fiscale din Europa, potrivit datelor Băncii Mondiale şi ale
Comisiei Europene, care contrazic situaţia roz a fiscalităţii prezentată de
premierul Victor Ponta.
«Noi nu putem fi aici El Dorado pentru toată lumea. (...)
Avem cea mai mică taxare, cu excepţia Bulgariei». Mesajul transmis de premierul
Victor Ponta Consiliului Investitorilor Străini, după ce aceştia au protestat
faţă de introducerea unor noi taxe şi majorarea altora, este demolat de
realitatea înfăţişată de toate statisticile comparative ale fiscalităţii din
regiune. România nu doar că nu are a doua cea mai mică rată de taxare din
Europa, dar se situează chiar în plutonul fruntaş al celor mai împovărătoare
regimuri fiscale din regiune.
Afirmaţiile premierului sunt false chiar şi în privinţa
nivelului cotei unice de impozitare a veniturilor şi profiturilor, de 16%:
acesta este mai mare nu doar doar decât cel impus în Bulgaria, existând şi alte
state europene, puţine e drept, cu cote mai reduse.
Impozitarea terenurilor este singurul capitol la care
România are o fiscalitate evident mai redusă decât celelalte state europene.
Restul taxelor şi impozitelor, în special cele pe muncă, duc povara totală a
fiscalităţii chiar peste media celor mai bogate state, din OECD. Potrivit
calculelor Băncii Mondiale, în raportul Paying Taxes 2014, pentru o firmă
românească rata totală de taxare (incluzând impozit pe profit, taxe pe muncă şi
alte impozite) ajunge aproape de 43% din profit. Media OECD este de 41,3%.
Statul înghite, prin diverse taxe şi impozite, mult mai puţin din profitul
companiilor chiar şi în economii foarte bogate. Doar câteva exemple: Marea
Britanie, cu 34%, Elveţia, cu 29,1%, dar şi statele nordice – 27% în Danemarca,
39,8% în Finlanda sau 40,7% în Norvegia. De menţionat că aceste procentaje nu
iau în calcul taxa pe valoarea adăugată, unde România are a doua cea mai mare
cotă de impunere din Europa – 24%, nici nivelul accizelor, unde recent anunţatele
majorări ne vor duce în plutonul fruntaş european. Nu a fost inclus, de
asemenea, nici impactul introducerii noului impozit de 1,5% pe construcţiile
speciale ale firmelor, nici al viitoarelor creşteri de impozite locale,
deoarece încă nu pot fi calculate.
Mitul taxelor mari din statele nordice, perpetuat de
politicienii români de fiecare dată când vor să susţină că fără creşteri ale
fiscalităţii nu sunt posibile cheltuieli sociale importante, este demontat, de
asemenea, de datele Băncii Mondiale şi ale Comisiei Europene. Astfel, aceste
state compensează nivelul ridicat al unor impozite şi contribuţii cu o
fiscalitate lejeră în alte zone, reducând, în plus, la minimum birocraţia şi
costurile administrative suplimentare pe care le transferă contribuabililor. În
fapt, numărul de taxe care trebuie achitate în fiecare an de întreprinzătorii
români este printre cele mai ridicate de pe continent: 39, faţă de doar 4 în
Norvegia şi Suedia, 7 în Franţa, 10 în Danemarca. Stăm încă bine, totuşi, faţă
de ţări ca Albania sau Serbia. Plata taxelor consumă nu doar banii
contribuabililor, ci şi timpul. Şi aici fiscul românesc ştie să îşi ţină
aproape contribuabilii multă vreme: pentru a-şi plăti dările, o firmă autohtonă
are nevoie de 200 de ore în fiecare an, faţă de doar 83 de ore în Norvegia, 93
în Finlanda sau 110 în Marea Britanie.
Taxe şi tarife fără
număr
Taxele şi impozitele principale nu sunt însă singurele
costuri impuse de stat de care contribuabilii trebuie să ţină cont. Un amplu
registru al taxelor şi tarifelor nefiscale datorate bugetului central, dar şi
multe alte alte taxe şi tarife datorate primăriilor fac viaţa grea companiilor
şi persoanelor fizice de fiecare dată când au nevoie sau sunt obligate să
obţină o autorizaţie, un aviz sau să suporte costul unui control al
autorităţilor. Spre exemplu, pentru Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului
sunt prevăzute 19 taxe şi tarife de autorizare. Un producător de echipamente
electrice şi electronice datorează 500 de lei doar ca să se înregistreze.
Obţinerea evaluării unui impact asupra mediului presupune plata a 100-2.000 de
lei, în funcţie de proiect, iar pentru a parcurge proceduri de emitere a
avizului de mediu pentru planuri si programe, în diverse etape, tariful e de
500 - 2.500 lei. În domeniul sanitar veterinar există alte 12 taxe de
autorizare (ex. 200-500 lei fiecare unitate cu vânzare en – detail, până la
3.635 lei o unitate farmaceutică, sau 106-646 lei pentru autorizarea fiecărui
obiectiv al unităţilor care procesează alimente de origine animală). În domeniul
gospodăririi apelor există 6 taxe de autorizare, alte 3 în inspecţia în
construcţii, 10 în domeniul agriculturii şi dezvoltării rurale, 5 în domeniul
învăţământului, 7 tarife pentru operaţiuni de autorizare, avizare, verificare
şi alte activităţi efectuate de ISCIR, plus nenumărate alte tarife şi taxe
pentru care spaţiul acestei reviste nu ar fi suficient.
Premise pentru
adâncirea crizei
Într-un astfel de context fiscal împovărător, creşterile de
taxe şi impozite anunţate pentru anul viitor vor sărăci şi mai mult
contribuabilii români, distrugând competitivitatea oricum precară a economiei.
În condiţiile în care statul va majora şi mai mult costul fiscalităţii pentru
companii, competitivitatea economiei va rămâne să se bazeze doar pe costul
redus al forţei de muncă, şi acesta ameninţat de planul majorării salariului
minim pe economie cu 100 de lei anul viitor. Deşi motorul creşterii economice,
exportul, ar fi trebuit să fie înlocuit, treptat, anul viitor, de cererea
internă şi de investiţii, măsurile anunţate de Guvern vor avea ca efect
restrângerea acestora, arată reprezentanţii celor mai importante companii
locale, reuniţi în Consiliul Investitorilor Români (CIR). „De exemplu,
impozitul de 1,5% asupra stâlpilor de electricitate şi asupra conductelor de
gaze realizate de acţionarii privaţi reprezintă, practic, un impozit pe o
investiţie realizată, consecinţa firească fiind renunţarea la investiţii. În
ceea ce priveşte consumul intern, cel puţin cel al populaţiei şi al agenţilor
economici, se va restrânge şi mai mult. O creştere a preţurilor va conduce la
limitarea achiziţiilor“, arată reprezentanţii CIR, precizând că astfel va
fi afectată macrostabilitatea economică
a României, obţinută cu eforturi uriaşe.
Speranţe bugetare
utopice
„Creşterea accizelor, dar şi a altor taxe, nu este neutră
pentru economie, chiar dacă s-ar confirma aşteptările autorităţilor şi nu s-ar
transfera integral în preţuri. Şomajul şi deficitul de cerere au crescut deja
din 2013. Creșterea accizelor, mai ales
pentru bunuri cu cerere inelastică, agravează evaziunea fiscală, dar mai ales
mănâncă din profiturile companiilor, care vor reduce planurile de investiţii şi
numărul de angajaţi. Astfel se va adânci criza“, arată analistul financiar
Florin Cîţu.
Guvernul riscă astfel să afecteze economia de dragul unor
încasări suplimentare la buget care nici ele nu sunt prea certe. Pentru că un
nivel mare de taxare conduce adesea la creşterea evaziunii sau la omorârea
„găinii cu ouă de aur“ pe care se bazează veniturile statului. Dimpotrivă, reducerea
fiscalităţii poate crea premise pentru creşterea încasărilor la buget, nu
neapărat prin reducerea masivă a evaziunii, cât prin susţinerea creşterii
economiei. „În România sunt, probabil, mulți
oameni care nici dacă impozitul ar fi 3% nu s-ar grăbi să declare ceva
statului. Dar nu ei sunt problema. În România mai există destui contribuabili
care plătesc impozite și care s-ar
bucura dacă, de exemplu, contribuțiile
sociale ar scădea. Ei ar fi stimulați
să muncească mai mult, la fel cum firmele ar fi motivate să creeze noi locuri
de muncă. Este posibil ca statul să aibă de câștigat
dacă îi despovărează pe acești oameni
de nivelul infernal al cotizațiilor“,
spune profesorul de economie Bogdan Glăvan, precizând că miza reformei fiscale
nu e să reduci economia subterană, ci să crești
PIB. Un PIB mai mare este în avantajul tuturor.
Sursa:www.capital.ro – 25.11.2013
C.L.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu