luni, 23 septembrie 2013

Remember. Omul Ion Burnar

 Ştiam de Ion Burnar, după cum şi el aflase de mine, cu mult înainte de-a ne întâlni şi a sta pe îndelete de vorbă în celebrul Bar OJT, locul unde doritorii de bârfe dar şi de adevărate colocvii culturale, prin nelipsiţii aburi ai alcoolului descoperă totuşi cea mai mare densitate intelectuală pe metru pătrat din Baia-Mare. Dovadă că tot aici a luat fiinţă şi-şi desfăşoară lucrările nu mai puţin celebra Academie OJT, singura de acest gen dintr-o zonă precât ţara, şi asta deoarece este de râsul curcilor să crezi c-ar mai putea exista pe undeva un alt Bar OJT, de îndată ce întregul turism românesc (naţional, judeţean, comunal) – aidoma atâtor şi atâtor alte lucruri – s-a dus de multişor pe apa sâmbetei, rămânând din el doar reclama strâmbă a promisiunilor electorale şi patriotarde că iar vom fi ce am mai fost, ba chiar mai mult.
   Dar cum întoarcerile în istorie sunt refuzate cu îndârjire de fantoşa zisă progres, iar istoriile dirijate de la Bruxelles le refuză cu atât mai abitir, şi cum pe meleagurile mioritice a înainta se cheamă a te învârti pe loc până la ameţeală, iată că noi românii ne-am specializat într-o nesfârşită pălăvrăgeală şi în bătuta pe loc după muzica recepţionată de la centrul de comandă...
   Absolut singur la o masă din bar, ceea ce ulterior am realizat că tindea spre incredibil, Ion Burnar m-a invitat să-i ţin tovărăşie. Cu toate că nici pe-atunci nu consumam băuturi alcoolice, am acceptat cu multă tragere de inimă, că tot nu avem altceva mai bun de făcut până la întâlnirea cu Vasile Dragomir. Căci la vremea respectivă – era, cred, prin anul 2003 – nu scriam decât pentru Jurnalul de vineri, săptămânalul înfiinţat şi condus de Jean Bălin, alt prieten prea timpuriu plecat dintre noi.
   Din una în alta, Ion Burnar mi-a făcut dovada că ştia prea bine rostul aşteptării mele  în acel loc unde ochiul presei este deschis fără-ntrerupere, şi pe loc mi-a propus să fim prieteni şi să devin colaborator la Informaţia zilei pentru colţul de opinii intitulat Cultura şi politica omului de cultură. Ideea mi-a plăcut, şi în anii care au urmat i-am dat prietenului Burnar un atare maldăr de texte, cât Informaţia zilei n-ar fi prididit să le publice chiar dacă n-ar fi avut şi alţi colaboratori la rubrica respectivă. Dar cum colaboratori erau din belşug (unii dintre ei nu doar prolifici, ci şi buni mânuitori ai condeiului) şi cum deseori publicitatea se întindea ca o pecingine (e adevărat, strict necesară pentru nevoile de subzistenţă ale ziarului) peste firavul spaţiu pus de redacţie la dispoziţia rubricii, iată că textele mele intrau într-o lungă aşteptare, uneori până la deplina lor uitare în nepublicare...
   E drept că şi eu păcătuiam (un păcat de care nici până în clipa de faţă n-am izbutit să mă dezbar, ba parcă dimpotrivă) prin lungimea eseurilor date spre publicare, ceea ce nu de puţine ori stârnea deopotrivă încântarea şi furia lui Ion Burnar: încântarea vizavi de conţinutul şi maniera de tratare a subiectului ales, furia faţă de sistematica mea neînţelegere cum că un cotidian ca Informaţia se hrăneşte doar cu informaţii scurte şi foarte scurte...
   Adevărul mă obligă să precizez că, înafara profesorului Nuţu Roşca, poetul Ion Burnar a contribuit prin îndemnurile lui repetate la publicarea celor mai multe dintre cărţile mele. Ba mai mult, apariţia fiecărei cărţi a fost semnalată de Burnar în pagina de cultură cu un elan extrem de înviorător pentru mine, indiferent dacă ele (cărţile) erau sau nu prefaţate de el.
   De altminteri, el şi-a făcut un lăudabil obicei din a semnala cu precizie şi competenţă orice apariţie editorială sau publicaţie din această arie culturală, iar din diasporă în chiar mai mare măsură, încât de multe ori îl compătimeam că şi-a impus sarcina de-a cotrobăi printr-un atare maldăr de maculatură. “Ce vrei”, îmi răspundea el cu resemnare, “grăuntele de aur iese uneori la lumină dintr-o tonă de steril...”
   De aceea, dragă prietene, nu pot să nu-ţi regret plecarea prea timpurie dintre noi, chiar dacă aici se învederează vrerea Domnului. Căci Atotputernicul, poate că niţel invidios pe cei mai buni dintre muritori, care în trudnica lor viaţă se străduiesc să bată toaca la urechea surzilor lor semeni, îi ia la El, nu numai pentru a-Şi încânta divinul Său auz cu poezia şi muzica lor supratemporală, ci şi pentru a le face dreptate.
   Şi astfel, lumea noastră devine tot mai săracă după plecarea lor, iar noi, cei rămaşi “în astă vale-a umilinţei/ unde ce-i bun se stinge şi ne lasă”, ne continuăm zbaterea dictată în principal de legile materialului şi carnalului, doar în vremuri de mare cumpănă realizând că nu suntem decât simpli călători pe acest Pământ.


                                                 George PETROVAI

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu