ÎNCĂ UN AN
Ne-a-ncărunțit cu
zile
înc-un an
punându-ne în plete
flori de nuferi,
ne-a învățat
cum să culegem
flori albe de castan
și-a presărat în noi
nopți albe
cu luceferi.
Ne-a numărat secundele
un Suflet drept
și blând,
colindul Lui
într-u colind
să-l ducem mai departe,
lumina stelei albe
și al iubirii gând,
să rupă-n veci
hotarul urii
aducător de moarte.
IZVOR
M-am luat de mână
cu soarele și luna,
m-am prins în horă
cu marea
și cu ceru-ntunecat,
m-am aruncat în univers,
mi-a fost totuna
dac-am căzut
și mi-am strivit
izvorul
nesecat.
Când greul
m-a îngenuncheat,
m-am apucat de-o rază,
pe curcubeu
când am pășit
mi-a fost ușor,
când în pustiu am fost
și-am dat de-o oază,
m-am prins de vânt
și am pornit iar
spre izvor.
SĂRUTUL VÂNTULUI
Vântu-mi sărută trupul
ofilit,
în prag de ziuă
lacrima-mi șoptește
că vrea să spele sufletul
tivit,
de norul
ce îl taie
și-l strivește.
De gâtul vântului
ușor pășesc,
peste acordul trist
al unei harpe,
spre cerul verde
unde se adăpostesc,
ca într-un măr
semințele iubrii
mai aproape.
Vântu-mi sărută
trupul încă verde,
alei de flori
presară sub pământ,
mă duce unde nimeni
nu mă vede,
acolo ,
unde sufletul
mi-e gând.
MI-A SCRIS MAMA
Mi-a scris mama
dintre ceruri,
că i-e dor de pomul vieții,
că i-e dor de munți,
de râuri
și de zborul
dimineții.
Mi-a scris mama
dintre nouri,
că acolo-i soare veșnic
și că zilele-s
ecouri,
care cern
cenușă-n sfeșnic.
Mi-a scris mama ,
buna mea,
în curând că-mi va trimite
inima-i
să-mi fie stea,
printre nopțile-adormite.
Mi-a scris mama
din pământuri,
că i-e dor de primăvară
și-mi trimite
printre gânduri,
luna mea
în prag de seară.
A CĂZUT UN GÂND
A căzut
din cer de raze
gândul meu
tăcut și rece,
a căzut
iar în cădere
s-a lovit
de un munte nins,
a căzut
strigând la viață
să rămână,
să nu plece…
muntele i-a întins o mână
și din zborul lui
l-a prins.
ÎNDEMN
Nu murdăriți zăpada
cu gânduri nerostite,
nu îi pătați surâsul
alb,
înmiresmat,
spălați-i puritatea
cu vise învelite,
în dragoste și în
iubiri
de nepătat .
Pășiți cu tălpile spălate
de ninsoare,
iar umbra lor s-o presărați
cu flori,
luați cu voi și gândul
care doare,
trimite-ți-l cu luna
în noaptea dintre nori .
Nu murdăriți zăpada
cu ură și noroi,
cu inima să faceți
să lucească-n noapte,
credința și speranța
ce-și face casă-n
voi,
iar sufletul lăsați-l
să se scalde
în a iubirii șoapte.
UNEORI VIAȚA
DOARE
O pasăre rănită
în zboru-i spre divin,
o aripă mi-a dăruit
și m-anvățat să zbor,
m-a sfătuit
cu glas dumnezeesc, blajin,
cum să cern piatra
de rubinul din izvor.
Vântul
m-a descuiat din ciobul de cristal,
m-a luat de braț
și m-a condus în
vis,
prin iarbă, flori și
buruieni,
până la mal
și-apoi cu suflul
inimii
destinul a rescris.
Cu pasărea rănită
de viața-i
trecătoare,
m-am întâlnit
în drumul meu fără lumină,
i-am spus că viața
uneori mă doare,
dar ea m-ambrățișat
cu aripa-i divină.
Din trupu-mi gol
am înflorit lăstar curat
și flori de crin
mi-am aninat
pe palme,
cu tălpile de aripe
m-am agățat,
și am urcat uitând
de gândul
care doarme.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu